biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi citește romane de dragoste online gratis PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi citește romane de dragoste online gratis PDF 📖

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi citește romane de dragoste online gratis PDF 📖

Descărcați EPUB

Cărți «Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi citește romane de dragoste online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 2 ... 96
Mergi la pagina:
Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 

 

 

  Cartea întâia.

  La piatra craiului, în munte.

  În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.

  În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi „gropi de lup” erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu „gropi de lup” cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 – adică din timpul bătăliei de la Verdun – duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre „valea fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: câteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi „fortificasem” însă, cu trei sute de metri de tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă” întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca un spion.

  În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că „suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de neutralitate „armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş”, iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.

  Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile şi cinele luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre partidele politice ale ţării, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.

  Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior. În asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.

  La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă comandantul batalionului, de a obţine o permisie la Câmpulung.

  „Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de „gaz” dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la cârciumile de drum mare şi acoperită cu pânză ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins de proastă calitate, „că se pierde”, avem dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare, adunate parcă de prin bâlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută o dată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.

  Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu toate discuţiile literare, filosofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, „îşi spun părerea lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.

  Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta

1 2 ... 96
Mergi la pagina: