Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai mare însă, aproba fără codire hotărârea juraţilor…

  — Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?… Ei, asta nu… Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.

  Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la vârsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I”, înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.

  Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de căpitanul Corabu, tânăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, justiţiar neînduplecabil, „spaima regimentului”. Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.

  — Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.

  Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.

  — Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule… Da, da… şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a”. Îţi spun eu… oricând… unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea.

  Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, de aceeaşi părere.

  Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul convins al acestei discuţii mă făcea să surâd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre şi pasiune înainte.

  Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decât „dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!… Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine „poetice”, elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de lux şi muzică, îşi căutau „fericirea” trecând peste orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a iubirii.

  Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea „iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori şi spectatori:

  — Nu ştiu, domnule – filosofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă – mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap… mai e şi obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoinţa lui. Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.

  — Domnule căpitan – căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion – admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?

  — Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi copiii.

  Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti.

  Am crezut acum că e momentul propice şi – în şoaptă bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez emoţia de moarte care mă gâtuia – i-am repetat cererea din ajun.

  — Domnule căpitan… ştiţi… vă rugasem… am la Câmpulung… Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul…

  Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se.

  S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:

  — Domnule sublocotenent – cu un „domnule” trântit – ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, şi nu se poate… Aici nu sunt nici eu de capul meu.

  Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave.

  Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc… Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare