— Așa că vedeți, mă pot înșela, își încheie Beldiman povestea.

— N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, începu brusc Emanuel, să vă închipuiți că sînt curios și indiscret. Dar vedeți, e pentru prima oară că mi se întîmplă acest lucru extraordinar, cum să vă spun? Să întîlnesc un cititor în pietre…

— Știu ce vreți, îl întrerupse Beldiman. Vreți să vă ghicesc și dumneavoastră.

— Exact.

— Da, dar nu știu dacă am dreptul, continuă Beldiman cu gravitate. Eu nu mă pot amesteca în destinul altora. Nu mi s-a: dat acest drept. Pot citi în pietre ce se va întîmpla diferitelor persoane din apropierea mea, dar în afară de cazuri de forță majoră, n-am destăinuit niciodată persoanei în chestiune ce-am aflat.

— Poate că și de data aceasta e un caz de forță majoră, stărui Emanuel. Mai stau doar cîteva zile aici. Apoi plec în străinătate. Plec la Stockholm. Sînt în serviciul consular. Cine știe cînd mă mai întorc în țară…

Beldiman își dădu pălăria pe ceafă și-l privi lung, cercetător.

— Bine, dacă este așa… Dar să știți, adăugă repede, să știți că nu vă spun decît începutul.

— Ce trebuie să fac?

— Ridicați-vă încet, pășiți pe aici, spuse, arătîndu-i cu brațul pe unde s-o ia, și așezați-vă lîngă mine…

Cînd îl văzu așezat, Beldiman se ridică în genunchi și se aplecă cît putu mai mult înainte, rezemîndu-se în mîini. Rămase așa cîtva timp, nemișcat. Apoi întinse brațul și apucă volumul.

— Drum pe ape, citi el titlul cu glas tare. Ce e cu cartea asta? întrebă, întorcîndu-se spre Emanuel.

— E un roman. N-aveam nimic de citit și l-am cumpărat la Constanța…

— Nu vă poartă noroc, spuse Beldiman, lăsînd cartea să cadă pe nisip.

— Dar spuneați că citiți numai pietre…

— E drept, dar așa cum era așezată cartea, cu scoica asta spartă spre miazăzi și pietricelele astea tăind drumul norocului… E curios, adăugă încurcat, frecîndu-și încet bărbia. Nu prea înțeleg nici eu bine ce se întîmplă. Pentru că văd două fete care vă poartă nenoroc, și totuși nu înțeleg de ce, pentru că nu vă îndrăgostiți de nici una din ele. Dar sînt două fete care într-adevăr vă poartă nenoroc… Și e curios, reluă după o pauză. Parcă pe una din ele ați întîlni-o undeva la un patinaj sau pe o stradă cu polei, și ea alunecă, și tocmai alergați spre ea, ca s-o ajutați, cînd din senin apare o a doua fată și o ridică ea. Și atunci vreți să spuneți ceva, dar în aceeași clipă fata care o ajutase spunea ea ceva și atunci începeți să rîdeți…

— Domnule Beldiman, strigă Emanuel, punîndu-i mîna pe umeri. Dumneavoastră sînteți un om extraordinar! Sînteți un magician sau un vizionar, un clarvăzător, cum să vă spun? Dar n-o să mă convingeți niciodată că ați citit lucrurile astea în pietricelele și scoicile de aici…

Se opri, parcă i s-ar fi stins deodată glasul și începu să înghită adînc. Pălise ușor și-și trecea în neștire mîna prin păr.

— Pentru că tot ce-mi spuneți dumneavoastră acum, izbuti el să continue tîrziu, s-a întîmplat deja.

— Imposibil, îl întrerupse Beldiman. Absolut imposibil. Astea dacă s-au întîmplat cumva au să se mai întîmple a doua oară întocmai.

— Nu m-ați înțeles, făcu Emanuel încercînd să zîmbească. S-au întîmplat în vis, în imaginație…

Beldiman își trase din nou pălăria pe frunte și-l privi curios, încruntîndu-se.

— Să vedeți, începu Emanuel, după ce-și aprinse o nouă țigară. Acum vreo două, trei ceasuri, după ce-am venit la plajă și am început să citesc romanul acesta, m-am trezit deodată că nu mai urmăream ce citeam. Nu știu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip și am închis ochii. Și deodată m-am văzut pe o stradă pe care o știu eu, la București, în plină iarnă și am văzut o fată căzînd. Era o femeie tînără cu un palton albastru-închis și un beret, și cînd a căzut, i s-a desprins beretul și a alunecat pe trotuar. Am traversat strada s-o ajut, dar dintr-o curte ieșise, tocmai atunci, o fată și o ajuta ea să se ridice. Mă gîndeam să-i spun, așa în glumă: „Iată o femeie căzută”, cînd aud pe fată spunîndu-i exact aceleași cuvinte. Am rămas o clipă dezorientat, apoi am început să rîd în neștire… Și cu rîsul acesta a luat sfîrșit vedenia.

— O fi fost vedenie, spuse Beldiman, dar o să trăiți s-o vedeți și aievea. Și e păcat, căci fetele astea nu vă poartă noroc.

Emanuel îl privi lung, dar cu o expresie ciudată, ca și cum nu l-ar fi înțeles.

— Este extraordinar, spuse. Ați izbutit să vedeți ce mi-am imaginat eu cu două, trei ceasuri înainte. Prin ce minune ați putut vedea toate astea, nu înțeleg. Dar nu pot să cred că le-ați văzut în nisip și pietricele…

Beldiman tăcu cîtva timp, căutînd parcă cu ochii alte semne.

— Să dea Dumnezeu să mă fi înșelat, începu el tîrziu. În orice caz, dacă veți întîlni, curînd de tot, două fete, una ajutînd-o pe cealaltă să se ridice, să vă depărtați cît veți putea mai repede. Nu vă poartă noroc.

Se ridică încet și se duse să-și ia haina.

— Cum spuneați că vă cheamă? îl întrebă.

— Emanuel. Alexandru Emanuel. Dar, evident, cei ai casei și prietenii îmi spun Sandi.

— Curios, făcu Beldiman, așezîndu-și haina pe umeri. Și fără să mai adauge ceva, fără să-l salute, se îndreptă agale spre mare.

Emanuel deschise întristat ferestrele. Cerul era cenușiu și jos și marea se pierdea în pîclă.

Coborî fără chef în hall. Aron, nepotul proprietarului, îi făcu semn de la birou.

— Este o telegramă pentru dumneavoastră, spuse. A sosit chiar acușica…

Emanuel o luă emoționat, citi cu neîncredere numele și adresa, apoi începu s-o răsucească între degete.

— N-a venit decît telegrama asta? întrebă. Vreau să spun, n-au mai sosit și alte telegrame, pentru alții? Pentru domnul Vălimărescu, bunăoară?

— Nu, n-am primit decît telegrama asta.

— Poate aseară, stărui Emanuel. Nu cumva domnul Vălimărescu a primit aseară o telegramă?

Aron rămase