— Nu, spuse, nu-mi aduc aminte.

Emanuel puse telegrama în buzunar și se îndreptă spre ușă, dar după cîțiva pași se întoarse.

— Cunoști cumva pe un domn Beldiman? întrebă.

— Ah, l-ați întîlnit și dumneavoastră? Mare minune. Nu-i place să intre în vorbă cu vilegiaturiști. E cam mizantrop, îi place să se plimbe singur.

— Dar ce fel de om e? Vreau să spun: ce se știe despre el? Ce spun oamenii?

Aron ridică din umeri și începu să se joace cu creionul, proptindu-și-l cînd în bărbie, cînd sub buza de jos.

— Vă închipuiți și dumneavoastră, despre oameni ca el se spun multe. E un om curios. Unii spun că el și-ar fi omorît nevasta, cînd era paznic la far, la Tuzla. Alții, dimpotrivă, spun că de-atunci, de cînd i s-a înecat nevasta, a ajuns mizantrop și puțin cam pe altă lume…

— Dar se știe și altceva despre el? stărui Emanuel. Bunăoară, dacă are vreo însușire excepțională, vreun dar neobișnuit?

— Ce fel de dar?

— Mai știu și eu? Să spunem, dacă știe să ghicească în… Dacă poate să cunoască viitorul…

Aron clătină hotărît din cap.

— Nu, de asta n-am auzit. Se spun de el fel de fel de lucruri, că ar fi moștenit o avere nemaipomenită și ar fi putred de bogat, că femeia aceea care s-a înecat n-ar fi fost nevasta lui… Se spun tot felul de lucruri…

— Ceva în legătură cu pietrele? îl întrerupse Emanuel.

— În legătură cu pietrele? Ce fel de pietre? Pietre scumpe?

— Nu prea știu nici eu bine. Vă întrebam…

— S-ar putea să fie ceva și cu pietrele, spuse, dacă e adevărat că ar fi moștenit averea aceea grozavă, în străinătate…

Emanuel zîmbi, își aprinse țigara și se îndreptă spre ușă. Pe trotuar, zăpușeala îl lovi fierbinte în obraz. Șovăi o clipă, apoi luă drumul spre plajă. La vreo 200 de metri se opri din nou, trecu strada și intră la Vidrighin. De-abia tîrziu, cînd băuse două cafele și terminase de citit ziarele, scoase din buzunar telegrama și o desfăcu. Se lumină deodată la față și începu să rîdă. Era de la Alessandrini, din Constanța, îl invita la masă pentru seara aceea. Nu-i era greu să ghicească de ce-l invita. Sosiseră, desigur, pe neașteptate prieteni de la București.

Cînd se reîntoarse la hotel, începuse să plouă. Picături mari, calde, repede înghițite de praf. Mîncă distrat, fără poftă, ascultînd cum se întețește ploaia. Avea un autobuz la 5. Urcă la el în cameră și se culcă.

Cînd se coborî în hall, ploua mărunt și îndesat, ploaie de toamnă. Ca să nu aștepte autobuzul în ploaie, se așeză pe o canapea, cu macferlanul pe genunchi și-și aprinse o țigară. Căută din ochi o scrumieră, cînd zări, la ușă, băiatul de la poștă, scuturîndu-și mantaua de ploaie. „A contramandat masa!” gîndi Emanuel și se îndreptă spre birou.

— Nu, nu e pentru dumneavoastră, spuse Aron. E pentru domnul Vălimărescu…

Emanuel îl privi zîmbind încurcat, apoi se reîntoarse pe canapea și începu să fumeze, absent. Din cînd în cînd întorcea capul spre pendulă. Cînd bătu ora 5, răsuflă ușurat. Atîrnă macferlanul pe speteaza canapelei și se duse să-și aleagă o revistă din teancul de numere vechi de pe masă. Începuse să se întunece și Aron aprinse lampa cea mare suspendată chiar deasupra mesei cu reviste, în hall plutea acum o lumină mohorîtă, tristă, prăfuită. Vălimărescu coborî pe lîngă el fără să-l vadă, îndreptîndu-se spre birou. Emanuel rămase cu o revistă în mînă, neîndrăznind să se miște.

— Am venit să vă anunț că trebuie să plec, îl auzi.

Aron încercă să spună ceva, dar Vălimărescu îl întrerupse ridicînd glasul, exasperat:

— Știu, știu. Aveți dreptate. Dar nu e vina mea. E un caz de forță majoră. Poftim, să vă arăt telegrama…

Emanuel luă un teanc întreg de reviste sub braț și se reîntoarse pe canapea. Începu să le răsfoiască absent, oprindu-se la răstimpuri în dreptul unei fotografii, privind-o îndelung, dar fără să înțeleagă despre ce era vorba. Brusc, trînti teancul de reviste pe canapea și se îndreptă spre birou.

— Dacă am fi știut de azi-dimineață, spuse Aron plictisit. Am refuzat cinci clienți azi-dimineață. Putea să-i sosească telegrama cu șase-șapte ceasuri mai devreme.

— Ordin de concentrare, rosti Emanuel cu oarecare gravitate.

— Poftiți?

— Spuneam: a primit, desigur, ordinul de concentrare…

— Nu, era altceva. Era o telegramă de la tribunal. Să se prezinte de urgență pe 20 august, la 8 dimineața la tribunal. Care va să zică, poimîine dimineață.

— La 8 dimineața, la tribunal, repeta mirat Emanuel. Dar credeam că tribunalele sînt în vacanță, adăugă. Atunci pleacă el singur…

— Nu, pleacă amîndoi, spuse enervat Aron.

Emanuel îl privi cum își proptește bine brațul stîng pe registru, moaie adînc penița în călimară și începe să scrie încet, literă după literă, caligrafic.

— Doreați ceva? îl întrebă el tîrziu, ridicînd capul din registru.

— Ah, da, făcu Emanuel, ca și cum s-ar fi trezit. Voiam să te întreb dacă știi cumva unde l-aș putea găsi pe domnul Beldiman.

— La ora asta? se miră Aron privind pendula. N-am idee…

Emanuel se întoarse la canapea, încarcă revistele sub braț, apucă macferlanul cu cealaltă mînă și porni spre camera lui. Dar după ce urcă cîteva trepte, se răzgîndi, depuse revistele pe masă, îmbrăcă macferlanul și ieși în stradă. Ploaia continua, măruntă, și cele cîteva felinare erau aprinse. Emanuel se îndreptă spre plajă.

PODUL

— Se întîmplă tot felul de lucruri. Îmi amintesc de un motociclist. Stam în fața cabanei și-l urmăream cu privirile. Voiam să văd cînd se va plictisi. Urca pentru a patra oară coasta abruptă și, îndată ce ajungea în vîrful dealului, întorcea motocicleta și cobora lin, fără zgomot, în vale. A cincea oară, era inevitabil, s-a întîmplat; accidentul, vreau să spun. L-am adus pe brațe în cabană, plin de sînge, inconștient. L-am stropit cu apă. S-a deșteptat și, spre mirarea mea, mă recunoaște. „Credeam că n-ai să mai vii, îmi spune. Te-am așteptat și anul trecut, tot cam pe timpul ăsta.”