indiferent ce, puțin după miezu’ nopții jocurile vor începe în camera care dă pe balcon chiar la capu’ scărilor. Îi mulțumesc și-i spun că-s amator de orice joc de noroc de la bacara în sus.

Îl las rîzînd și mă-ndrept de-a lungu’ coridorului, trag perdeaua și mă opresc să văd salonu’ principal.

Localu-i aglomerat. Toate mesele-s ocupate de tipi însoțiți și de cîteva dame pe cinste. Vreo doi sau trei cowboy – veritabili sau pentru decor, nu știu – stau rezemați de bar, iar ringu’ de dans e-nțesat de perechi. Panglici colorate atîrnă de la balcon: pe pereți sînt lungi șaluri spaniole, și din loc în loc cîte-o pătură mexicană – pe cuvînt că localu’ arată mișto! Chitariștii își cunosc meseria și cîntă o melodie obsedantă – un tangou mexican, iar unu’ dintre tipii de pe estradă, cu o voce dintr-alea de poate face o damă temperamentoasă să vrea să meargă la mînăstire, cîntă un cîntec despre dorința de-a muri din dragoste, care frînge inimile unora dintre bibilicile care-l ascultă.

Lîngă estrada unde cîntă muzica sînt două sau trei mese, iar femeile așezate-n juru’ lor îl privesc de jos pe tipul ăsta, de parc-ar fi un înger sau așa ceva. Cînd vreunu’ din bărbații care le-nsoțesc – după aspect, niște oameni de afaceri din Los Angeles – li se adresează damelor, ele se grăbesc să-i închidă gura ca să nu piardă nici atîtica din cîntec, de unde se vede clar că unele dame-s al dracu’ de sucite. Damele astea se mărită cu cîte-un afacerist din ăștia, care le cumpără toalete grozave și le scot pe la localuri, unde pot s-arunce ochiade languroase la cine știe ce individ de proastă calitate, care cîntă-ntr-o formație de jazz. Uneori ele merg pîn’ la capăt și fug cu tipii ăștia, după care le vine mintea la cap și-și petrec restu’ vieții încercînd să găsească vreun alt om de afaceri cu care să se-ncurce și să-l ia de bărbat, ca să poată căpăta alte toalete și s-arunce ochiade pofticioase altor indivizi de prin orchestre.

Credeți-mă că localu’ merita să fie văzut: e unul din cele mai grozave pe care l-am avut sub ochi vreodată, și chiar în momentu’ cînd mă pregăteam să cobor și să trec la o masă apare o damă, care-mi iese-n cale. Venea din partea stîngă, dinspre ferestre. Dama asta are de toate și ceva pe deasupra! E-naltă și subțire, și toate rotunjimile la fix. E frumoasă ca o cadră și umblă cu nasu’ pe sus de parc-ar fi regină. Are păr negru și-i coafată a-ntîia. Strașnică damă, ce mai!

Are ș-un aer inaccesibil. Ține gura strînsă pe-o linie dură și văd că are o falcă pronunțată. Dracu știe cum, fără să-mi dau seama de ce, da’ știu că asta-i Henrietta.

Privesc înapoi pe coridor. Periera e încă acolo și glumește cu fața de la garderobă. Îi fac semn cu capu’ și vine către mine.

— Cine-i mititica aia, Periera, zic, cea care tocmai s-a așezat la masa de colo, aia care-i singură? N-am știut c-aveți dame de calibrul ăsta p-aici!

Mă privește c-un zîmbet rînjit. Individul ăsta, Periera, îmi amintește de-un șarpe. Nu-mi place nici cît negru sub unghie.

— Señor, spune, avem de toate. Asta doamna este señora ’Enrietta Aymes.

— Ce vorbești?! țîșnesc eu.

Fac o mutră mirată.

— Nu zău, ascultă, Periera, zic. N-o fi una ș-aceeași damă cu aia care era măritată cu tipu’ ăla – cum dracu-i spunea – Granworth Aymes – tipu’ care s-a omorît la New York? Eram atunci acolo. Am citit chestia-n ziare.

Confirmă din cap și face o mutră ca și cum i-ar părea tare rău. Pe urmă începe s-o facă pe mărinimosu’. Povestește cum Henrietta asta a venit la conacul Altmira încredințată că-i aparține lui Granworth, bărbat-su, și cînd a descins i-a revenit neplăcuta datorie să-i spună că localu-i fusese ipotecat lui, că Granworth nu achitase ipoteca și că ferma era acum proprietatea sa.

Întinde mîinile făcînd pe nevinovatu’.

— Apoi, señor, zice, necazuri de la aceasta nefericita doamna nu se opresc aici. O problema e-n legătura cu banii ei. Mi-a spus che n-are bani. De aia, continuă, o las să stea pe-aici. Eu sint un om bun – pricepeți señor? Mi pare reu pentru aceasta sărman femeia. Permit che ea să stea aici ca gazda asta che se decide ce vrea se face.

— Ba chiar, îi spun. Se și vede că ești băiat bun, Periera. Ce-ar fi să mă prezinți doamnei?

Dă afirmativ din cap, da’ chiar în același moment îi spun că nu mai are rost, pentru că un tip se-ndrepta către masa la care era așezată Henrietta. E un tip solid și, mi se pare, destul de cumsecade. Are o mutră oarecum agreabilă. Îmi dau seama după felul-n care tipu’ ăsta se uită la Henrietta, în timp ce se-ndreaptă către masă, și după felu-n care ea-i întoarce privirea, că-s prieteni destul de buni. Zîmbesc către Periera.

— S-ar părea că are un prieten, zic. E bine tipu’. Cine-i?

— Se numește Maloney, spune Periera. Vine des pe-aici. Joaca. Poate joaca la noapte.

Dau din cap.

— Bine, sper să-l scutur de ceva franci, zic. Apropo, numele meu e Frayme – Selby Frayme. Jucați la miză mare p-aici?

Dă din umeri.

— Cum doriți, señor Frayme, spune el. Pentru noi cerul e totdeauna limita.

Mă declar de acord. Apoi merg să m-așez la o masă și comand să mi s-aducă un pahar înalt cu whisky, sifon și gheață. Nu cred c-ar fi bine să-ncerc să mă văr și să-i vorbesc Henriettei în timp ce tipul ăsta e p-aici.

Vremea trece, Periera mă conduce și mă prezintă unui grup așezat în jurul unei mese mari. Tipii ăștia-s foarte petrecăreți și femeile care-i însoțesc știu să danseze. Dacă nu m-aș gîndi tot timpu’ la treaba pentru care sînt aici, cu siguranță că dansurile alea mi-ar fi făcut mare plăcere.

Pe la vreo două noaptea lumea-ncepe să plece, iar după vreo jumătate de oră localu-i destul de gol, afară de zece-douășpe