ani cît m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o comedie? Și comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit?” „Da, zise Micu, dezvăluirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate șansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să conțină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta superioritatea! Noi n-avem farmec, sîntem niște pari care nu ne însuflețim decît în clipa cînd o femeie, cum ați spus, dă ochii peste cap și rămînem năuciți cînd vă retrageți armele de seducție. Dar asta nu se numește înșelătorie? În asta ar consta deci superioritatea, că faceți doar jocul naturii pentru a atrage masculul și a avea copii? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decît înșelînd să-și depășească natura, fie și pentru simplul motiv că odată copiii făcuți, viața devine cam searbădă, pentru că creșterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec sfînt», care poate suplini absența copiilor chiar dacă suferința de a nu-i avea n-ar lipsi. Însă copii poți vedea la tot pasul și să-i și iubești, și suferința să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă.” „Înșelătoria nu e conștientă”, zise deodată Matilda. „Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva conștient?” „Nu, zise Matilda, așa e ea, o face în mod natural.” „Da, și cînd nu-i mai dă, cînd comedia încetează, tot nu e ceva conștient? Măcar atunci?” „Nu, nici atunci.” Piciorul lui Micu începu să bîțîie, stingea țigară de la țigară. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strînge.

Alarmă!

„Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de cafea. Am uitat să-ți spun, mai fă-i lui una…” „Da, confirmă el, tot așa, cu foarte puțin zahăr. Vă mulțumesc, sărut mîna.” Matilda se ridică brusc contrariată de intervenția mea, totuși zise: „Mai vrea cineva?” „Eu, nu”, spusei. Clara clătină din cap, nici ea nu voia. Uitasem de vin, turnai în pahare. „Frumos apartament, zise Clara, cîtă chirie plătiți?” „Nu plătim, e proprietatea Matildei.” „Și n-a fost naționalizată casa?” „Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol.” „Și este?” „Cam este!” „Și nu v-a băgat pe nimeni?” Rîsei: „Încă nu! Dar Matilda o să nască peste trei luni și vom fi trei, sperăm să ne lase în pace.” „La noi a trimis spațiul locativ pe unul… Ion l-a dat afară și noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm înghesuiți, dar cel puțin nu trăim cu cine știe ce bețiv în casă, ți-nchipui ce dezastru!” „Chiar și ție, Ioane, au vrut să-ți bage pe cineva?” zisei. „Bineînțeles! Am fost la primul-secretar și i-am explicat că n-am decît două camere și un hol și că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în singurătate; s-a scărpinat la ceafă: înțeleg, zice, dar ce e de făcut? Pînă punem pe picioare o industrie de construcții de locuințe, n-avem încotro, trebuie să limităm spațiul locativ. Dar înainte, zic, cum de putea lumea trăi cu cît spațiu voia? Au năvălit țăranii, zice. E un fenomen mondial. Și în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepție? Ba da, dar ce fac cu țăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici! De ce l-ați chemat, zic, acolo la țară e tot atît de important, dacă n-avem de mîncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar. A început să rîdă. O justă linie între agricultură și industrie e așa de greu de urmat? Industria e mai rentabilă, zice, și la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. Și, zic, ar cîntări așa de mult în acest uriaș proces o biată cameră pentru un profesor universitar? Cîți sîntem noi, ăștia, oamenii de cultură? Cîteva sute. Sînt mai mulți, zice. Vin pe urmă și medicii, și profesorii secundari, și arhitecții, și inginerii… Toți ăștia, zic, nu lucrează acasă… Mai lucrează, zice… Dar n-aveți și dumneavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinți, zic, atunci, zice, băgați părinții… E tot ce-a putut face pentru mine.”

Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuția întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situație cînd unul singur acaparează atenția celorlalți, siliți la tăcere. Cît lipsise ea putuse și Clara să spună cîteva fraze. Era o fată odihnitoare, care știa să asculte și era plină de farmec cînd te gîndeai că, deși frumoasă (o frumusețe îndelung șlefuită și conștientă că între oameni superiori cochetăria și credința femeii frumoase că ar fi irezistibilă nu țineau), nici un gest, nici un cuvînt nu trădau că trebuia crezută pe cuvînt sau pe temperament. Asculta, dar gîndea. Și cînd vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce știa ea despre bărbatu-său, dar simțeam că un gînd al lui, cînd vorbea, îi era adresat și ei, neînțeles pentru ceilalți, ca doi oameni care știu mai multe decît cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dînd semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gîndul acela secret pe care el i-l adresa și modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l dezvăluie erau semnul superior unei mîngîieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreți în voce, unei priviri revelatoare, adesea neștiute de cei ce se iubesc. Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atît întregul cît și detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrînețea nu le va strica, ci doar le va da o ușoară patină. Fiind vie și nu rece, atît de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o dorință pură de a o mîngîia și era pentru mine o mare bucurie cînd îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decît să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obișnuite, cum făcuse mai