corespondența în liniște pe Rețeaua internațională, venise la serviciu și sâmbătă. Asta contrar obiceiurilor sale de a nu crea suspiciuni. Dar portarul dăduse binevoitor din cap și spusese că trebuiau să facă toți tot ce puteau pentru patrie.

Pe Eugen Lettke patria nu îl interesa nici cât negru sub unghie. El făcea ce putea pentru el însuși.

Totuși, răspunsese „Da, da” afișând o mină ce voia să spună că „datoria-i datorie”, care îi dispăru însă imediat ce intră în clădire.

După comunicarea prin care Vera Miller îi vestea prietenei sale căsătoria, trecu ceva vreme până îi scrise din nou Gertrudei. Tânăra pereche locuia în acel moment foarte strâmtorat în camera de student a lui Paul Miller, dar se afla în căutarea unei locuințe mai potrivite, ceea ce în aglomeratul New York numai simplu nu era. Plus că trebuia să o și plătească.

Printr-un șir de scrisori, Vera Miller zugrăvea aventurile trăite în timpul vizionărilor ofertelor: apartamente în cartiere jalnice locuite de negri, proprietari care pe lângă plata chiriei solicitau să le plimbe câinii, să aibă grijă de bunica infirmă și altele asemenea. Plus viața cotidiană din America.

 

Regret că telefonul meu mobil din țară nu îmi mai este de niciun folos. Paul zice că aici tehnica este complet diferită. În America, telefoanele mobile nu sunt atât de populare ca la noi, ci foarte scumpe, fiind un privilegiu al celor bogați, în plus, în multe regiuni nici nu pot fi folosite. Nici nu este de mirare, la cât este de mare țara aceasta. În schimb se pare că fiecare american deține automobil, ceea ce având în vedere întinderea țării este iarăși normal. Noi încă nu avem mașină, dar Paul adună cu sârg oferte de la firmele de vânzări auto.

 

Tocmai se hotărâseră pentru o locuință în Brooklyn Williamsburg, când Paul Miller primi o ofertă de asistent la Berkeley, la universitatea din California. Ofertă cu privire la care tânărul doctorand nu stătu mult pe gânduri. Mai întâi pentru că acolo va colabora cu somități, printre care un laureat al premiului Nobel, de pe urma cărora va avea fără îndoială de profitat, chiar dacă – așa cum spunea el însuși – le va face acestora cafeaua. În al doilea rând, acolo le va fi mult mai ușor să găsească o locuință, poate una cu spațiu verde, unde copiii ar putea să crească în cele mai bune condiții. Și în al treilea rând, părinții lui trăiau în apropiere, ceea ce din perspectiva lui însemna un mare avantaj.

Nu și din punctul de vedere al Verei. Desigur că părinții lui m-au primit cu brațele deschise și Betty pare să aibă un suflet bun, totuși nu mă încântă ideea de a mă muta de bunăvoie în apropierea soacrei mele!

Dar în cele din urmă oferta era prea bună pentru a fi refuzată, așa că și-au luat catrafusele din New York și au traversat țara, pentru a se stabili în Berkeley-California, unde au găsit o căsuță.

Paul Miller a cumpărat convenabil un computer la mâna a doua, pentru a lucra acasă, computer conectat la rețeaua universității. De la acest aparat scria Vera cu noua adresă – vera:miller::university:berkeley:usa – scrisori electronice în care descria mai ales cum se acomoda la noua viață din mai totdeauna însorita Californie și ce dificultăți neașteptate întâmpinase: Niciodată nu m-aș fi gândit că voi duce dorul ploilor îndelungate, al ceții și al zăpezii murdare din Berlin. Lumina soarelui atât de puternică parcă mă îndeamnă să mănânc toată ziua dulciuri.

Pe 4 ianuarie 1939 a venit pe lume copilul lor, o fetiță, pe care au botezat-o Jacqueline Beatrice, iar Vera Miller avea de acum alte griji. Copilul era un bebeluș plângăreț, care le toca nervii părinților și brusc Vera constată că soacra ei era de mare ajutor. Între timp mi-a devenit mai apropiată decât propria mamă, mărturisea ea prietenei sale în scrisoarea din 12 martie.

Din scrisorile ei rezulta că mediul universitar urmărea cu mai multă atenție evenimentele din Europa decât o făcea majoritatea populației Statelor Unite, neinteresată în mod special. Asta îi atrăsese atenția și lui Eugen Lettke în „proiectul America” și i se părea remarcabil că ea zugrăvea asta cu totul altfel, chiar dacă pe el îl plictiseau tot mai mult pasajele din scrisori privind bebelușul și dezvoltarea acestuia. Deschiderea mai mare se datora și faptului că la universitate erau foarte mulți evrei, care firește că erau mai interesați de soarta evreimii europene.

Pe măsură ce anul 1939 se scurgea, Vera Miller se simțea tot mai inconfortabil. Ea mărturisea prietenei sale: Mă străduiesc să fiu o americancă perfectă și nu mă dau nemțoaică în fața tuturor. Din fericire, engleza mea pare să se fi îmbunătățit între timp. Oricum, aici multă lume vorbește o engleză de groază, fără ca asta să deranjeze pe cineva. Acum încerc să pătrund regulile jocului de baseball, care mie îmi pare a fi cel mai american dintre sporturi, dar probabil că odată și odată voi capitula și mă voi împăca cu gândul că sunt femeie și că nimeni nu se așteaptă în mod serios să am asemenea cunoștințe.

În septembrie, când a început războiul, cele două prietene au schimbat febril mesaje pline de reciproce asigurări de amiciție, motivate de teama că Rețeaua internațională ar putea fi întreruptă între cele două țări.

Dar nu s-a întâmplat așa și curând tonul a revenit la normal.

Lettke își pierdea buna dispoziție pe măsură ce citea scrisorile următoare. Mai întâi pentru că ceea ce relata Vera Miller îl ațâța tot mai puțin și îi părea tot mai banal, până și anecdote dintr-o viață fericită de familie cu un copil mic și obositor. În al doilea rând, pentru că îi devenea tot mai clar cât de lipsită de perspective reale era posibilitatea de a-și finaliza răzbunarea, în condițiile date. Vera Miller nu trăia chiar la celălalt capăt al lumii, dar