class="t9">ă dată, conform dorinţei lui Inciu-Ciuna, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Cei treizeci de indieni care ne însoţeau nici nu-şi luară măcar rămas bun de la soţiile şi copiii lor. Desigur, vor fi făcut-o mai înainte, căci manifestarea în public a duioşiilor familiale nu corespunde cu demnitatea unor războinici.

Numai unul singur s-a găsit să-şi ia rămas-bun cu glas tare şi anume Sam Hawkens. O zări printre femei pe Cliuna-ai, îşi mînă catîrul pînă în dreptul ei şi o întrebă:

— Ai auzit, "Lună", ce-am citit eu în adîncul pămîntului?

— Ai spus-o şi am auzit, răspunse ea.

— Aş fi avut încă multe de spus, chiar şi despre tine.

— Despre mine? M-ai văzut şi pe mine în groapă?

— Dă. Ţi-am văzut tot viitorul. Să ţi-l spun?

— Te rog! Zise ea curioasă şi grăbită. Ce-o să-mi aducă viitorul?

— N-o să-ţi aducă nimic. În schimb, o să-ţi răpească ceva foarte drag.

— Ce anume? Întrebă ea speriată.

— Părul! Ai să-l pierzi în cîteva luni şi ai să ajungi cheală, dar ştii, fără un fir de păr în cap, ca şi luna de sus. Atunci am să-ţi trimit peruca mea. Rămîi cu bine, te salut, tristeţe lunară!

Rîse şi dădu pinteni catîrului, în timp ce femeia îşi ascunse obrazul, vădit ruşinată că a fost trasă pe sfoară datorită propriei sale curiozităţi.

Ordinea în care călăream se alcătui de la sine. În frunte, InciuCiuna, Winnetou, sora lui şi eu. Urmau Hawkens, Parker şi Stone, după care cei treizeci de apaşi mînînd cu schimbul caii încărcaţi cu poveri.

Nşo-ci se ţinea bărbăteşte în şa. Era, după cum aflasem înainte şi se adeverea acum, o excelentă şi foarte dîrză călăreaţă. La fel de bine se pricepea şi în mînuirea armelor. Orice străin ar fi luat-o drept fratele mai tînăr al lui Winnetou; dar unui ochi mai atent nu-i puteau scăpa gingăşia feminină a feţei şi perfecţiunea trupului. Era frumoasă, desăvîrşit de frumoasă, în ciuda costumului şi a atitudinii ei bărbăteşti.

Primele zile ale călătoriei se scurseră fără nici o întîmplare care ar merita pomenită. Cititorul îşi aminteşte că apaşii avuseseră nevoie de cinci zile pentru a se întoarce de la locul bătăliei cu kiowaşii pînă la pueblo-ul lor de pe Rio Pecos. Atunci transportul prizonierilor şi răniţilor încetinise mult ritmul călătoriei. De astă dată, am ajuns numai în trei zile la locul unde Klekih-Petra fusese ucis de Rattler. Acolo ne oprirăm pentru popasul de noapte. Apaşii cărară bolovani pentru construcţia unui monument. În popasul acesta Winnetou arăta şi mai serios ca de obicei. I-am povestit atît lui, cît şi tatălui şi surorii sale, cele ce-mi încredinţase Klekih-Petra privind trecutul său.

A doua zi dimineaţa ne continuarăm drumul pînă în regiunea unde lucrările noastre fuseseră atît de brusc întrerupte de atacul apaşilor.

Jaloanele se mai aflau la locul lor, ceea ce mi-ar fi permis să-mi încep imediat munca. Amînai însă, pentru că aveam ceva mai urgent de făcut.

După încetarea luptei, apaşilor nu le venise în minte să-i îngroape pe morţii noştri şi nici pe kiowaşii căzuţi. Ei lăsaseră cadavrele în părăsire. În schimb, vulturii şi alte animale de pradă se îngrijiră de ele în felul lor. Oasele zăceau împrăştiate, unele complet dezgolite, altele învelite încă în zdrenţe de carne putredă. Ne apucarăm, împreună cu Sam, Dick şi Will, să adunăm aceste resturi omeneşti şi să le depunem într-o groapă comună. Era îngrozitoare treaba. Fireşte că apaşii nu participară la această lugubră operaţie.

Între acestea, ziua trecu şi mă apucai de lucrările mele abia în dimineaţa