următoare. Pe lîngă războinicii care îmi dădeau ajutor, mă asista şi Winnetou cu multă tragere de inimă, iar soră-sa aproape că nu se depărta de lîngă noi. Munca mergea cu mult mai bine ca altădată, cînd avusesem în preajmă nişte indivizi atît de puţin simpatici. Indienii care nu aveau treabă cutreierau împrejurimile; seara ne aduseră niscai vînat mărunt.

E lesne de înţeles că-i dădeam zor cu munca. În ciuda obstacolelor terenului, am izbutit, numai în trei zile, să fac joncţiunea cu sectorul învecinat; în cea de-a patra zi, toate desenele şi calculele erau terminate. Încheiasem lucrul tocmai la timp, căci iarna se apropia cu paşi repezi. Nopţile deveneau din ce în ce mai răcoroase. Trebuia să ţinem focul aprins pînă dimineaţa.

Spuneam că apaşii îmi dădeau ajutor; şi aceasta era realitatea; numai că, din păcate, nu o făceau şi cu plăcere. Se supuneau poruncii primite de la căpeteniile lor şi atît. Altminteri, nu s-ar fi grăbit să mă ajute. Li se citea pe faţă bucuria cînd vedeau că nu mai am nevoie de serviciile lor. Şi de cîte ori şedeam seara în jurul focului de tabără, cei treizeci de indieni se izolau de noi mai mult decît ar fi cerut respectul faţă de şefi. Acestora nu le-a scăpat din atenţie faptul, dar păstrară tăcere. Chiar şi Sam sesiză situaţia:

— Nu-i prea trage aţa la muncă pe roşii ăştia! Adevărul e adevăr: indianul e vînător iscusit, războinic viteaz, dar şi trîntor fără pereche.

Nu-i place munca şi basta!

— Ceea ce fac ei nu e deloc obositor şi nu se poate numi muncă.

Altceva îi roade.

— Da? Şi ce anume?

— Pare că se gîndesc la profeţiile vraciului şi cred în ele mai mult decît în ale dumitale, dragă Sam.

— Mă rog! Ar fi însă o prostie din partea lor.

— În orice caz, nu văd cu ochi buni munca mea de-aici. Pămîntul acesta le aparţine lor şi eu îl măsor pentru alţii, pentru duşmani. Judecă şi tu, Sam!

— Dar ideea de a reveni aici porneşte chiar de la căpeteniile lor.

— Neîndoielnic. Numai că asta nu înseamnă, sau mai bine zis nu implică şi acordul celorlalţi. În sinea lor sînt chiar împotrivă. Şi cînd stau aşa, deoparte, discutînd în şoaptă, observ pe feţele lor că vorbesc despre mine la un mod care nu mi-ar face plăcere dacă le-aş desluşi cuvintele.

— Cam aşa mi se pare şi mie. Dar mi-e indiferent. Nici gîndul şi nici vorba lor n-au ce să ne strice. Noi avem ce avem cu Inciu-Ciuna, cu Winnetou şi cu Nşo-ci; or, de ăştia trei nu ne putem plînge.

Aici avea dreptate. Winnetou şi tatăl său mă sprijineau în toate, binevoitori ca nişte fraţi; iar fata mai că-mi citea în ochi orice dorinţă. Ai fi zis că-mi ghiceşte gîndurile. Mi le îndeplinea fără ca măcar să-i adresez vreo rugăminte. Şi asta în chestiuni din cele mai mărunte, cărora, de obicei, nu li se acordă atenţie. Îi eram din ce în ce mai îndatorat. Avea un foarte ascuţit simţ de observaţie, asculta cu mare interes discuţiile şi, spre bucuria mea, constatai că devenisem, cu sau fără intenţie, dascălul ale cărui învăţături le sorbea cu nesaţ. Cînd vorbeam, ochii ei îmi stăruiau pe buze; căuta să mă imite în toate, chiar dacă nu se potriveau cu obiceiurile rasei sale. Părea că se află aici exclusiv pentru mine şi, cu toate că n-aş fi voit să mi se creeze condiţii deosebite faţă de ale altora, se ocupa de confortul meu mai mult decît de al ei şi cu mai multă grijă, decît o făceam eu însumi.

Aşadar, la sfîrşitul celei de-a patra zi, eram gata şi mi-am strîns instrumentele, învelindu-le în pături. Ne-am pregătit de plecare şi, în a cincea zi, am pornit o dată cu zorile. Cele două căpetenii hotărîră să urm