Tocmai voia să spună ceva, dar Matilda, ca să-și mascheze brutalitatea dorinței de a continua discuția întreruptă, începu deodată să cînte și cu o tandrețe grea își puse mîna pe umărul meu și îl strînse: Ti-biaaa, davai, nu știu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar și mîndră că era… Moi muj, stîrlei, cacoi, ocin harașo! Cu sugestia că iubirea e singura noastră șansă pe pămînt și ea se afla în posesia acestei șanse ultime.

Fiasco total! De mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: cînd și ceea ce e net ridicol în ceea ce face ființa iubită se învăluie în lumina tandreții și surîzi de copilăriile ei. Dar acum mîna ei pe umărul meu și acest cîntec erau o amintire tîrzie… aș fi acceptat orbit ridicolul cîntecului dacă această mînă s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu și cînd eram singuri.

Clara renunță la ceea ce ar fi vrut să spună și expresia chipului ei se instală cu timiditate în așteptare, ca și cînd ar fi plouat, iar Micu începu să clipească des, cu un efort de adaptare. Dar Matilda se opri deodată și atacă. „Și de ce credeți dumneavoastră, domnule Micu, că totul e conștient și că conștientul nu e amestecat cu subconștientul? Chiar așa, tot ce faceți dumneavoastră e conștient? Și mai ales e mai bine ce faceți conștient decît ceea ce e dictat de subconștient?” „Doamnă, zise Micu, recunosc că subconștientul e mai bătrîn și că îi datorăm marile noastre intuiții, dar dumneavoastră uitați că numai conștientul, mai precis, inteligența lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuiții…”

Buf!

Avîntul Matildei se opri ca în fața unui obstacol de netrecut. Rămase cîteva clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea reflecției), apoi se decise și, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli. „Asta e perfidia inteligenței, de a-și atribui un merit, zise ea cu o extremă încîntare. Și oamenii nu-și dau seama că inteligența, gîndirea lor conștientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viață, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostrețe de apărare…” „Ostrețe, reflectă Micu fără mirare. Și de ce nu, doamnă? Viața nu e blîndă cu noi! De ce am avea încredere în ea? Ostrețele astea ne îngăduie clipe de răgaz, pînă ce măreața viață nu vine să ne dea un brînci în mormînt, să facem loc la alții. Ostrețele astea sînt o mare cucerire a ființei umane.” „Ba nu, strigă Matilda, aceste ostrețe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există… norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pămîntului, oamenii… sufletul oamenilor, așa cum sînt ei cu adevărat, nu speriați, ispitiți de iluzia pe care le-o oferă inteligența… Sufletul omului e mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim s-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am rîde toți de ceea ce ne-a făcut odată să fim atît de crispați și atît de lași…”

Și tam-ta, rara, tam-ta, rara pe aceeași temă, cu un partis-pris[2] din ce în ce mai accentuat și mai fastidios. Reieșea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de viață, un laș, dacă se încredea în valorile inteligenței. Și nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufaș și intolerant.

Pînă la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi obosit, observă la celălalt că n-avea de gînd să mai răspundă. Între soț și soție circulă atunci gîndul comun și secret. „Mergem?” zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu ținea să respecte conveniențele, cînd de la început pînă la sfîrșit fusese rău primită: „Știi, îi zise hotărîtă, că ai de scris articolul pentru…” Și spuse numele unei cunoscute reviste literare din București. Atunci el stinse țigara și se ridică avînd aerul că, deși ar mai fi dorit să stea… Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va jigni (avea în față pe cineva rezistent, superior jignirilor): „Doamnă, zise, știți, ostrețele… N-avem încotro!”

Și numai rîsul sincer, spontan și într-adevăr fără urme de resentiment, puternic și nepăsător al Matildei, mai salvă această despărțire care ar fi putut deveni penibilă…

[1] acea teribilă vacă în ale scrisului (fr.) (n. r.)

[2] opinie preconcepută, prejudecată (fr.) (n. r.)

„Crezi că nu se observă că îți place bleaga aia?” zise Matilda după ce rămaserăm singuri. „Văd, zisei, că nu vrei să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii și gazdele și încep să-i bîrfească.” „N-ai nici o grijă, și ei fac la fel, zise ea. Sînt sigură că te căinează și se întreabă ce-i fi găsit la mine!” „Ai dreptate, și eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubește și acum.” „Și asta suportă așa ceva?” „Se înțeleg, zisei, și cînd cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg.” „Discretă deci. Înseamnă că eu am fost indiscretă!” „În orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite cînd o să-l mai invit a doua oară pe la noi.” „N-are decît! El e un om interesant și nu mi se pare că greșești acordîndu-i atîta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa!” „De ce să-ți pese, dacă ar fi să fie condamnați politicoșii, tu ai fi prima care ai scăpa.”

Rîse în hohote: „E prima oară în viață cînd mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă… Eu sînt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la