fabricile învecinate. Lunacearski, admirator al filosofiei educaţionale a lui John Dewey, punea accentul pe „învăţarea prin muncă”. Sovieticii au experimentat cele mai avansate teorii ale educaţiei importate din Occident, dar, în afara câtorva şcoli-model, încercările lor au eşuat: în majoritatea şcolilor, incapacitatea profesorilor de a înţelege noile metode şi lipsa de fonduri au dus la scăderea nivelului de învăţământ. Aspectul financiar era într-adevăr extrem de constrângător. Între 1918 şi 1921, procentul din bugetul naţional destinat Comisariatului Instrucţiunii Publice nu a depăşit 3 la sută. După estimările lui Lunacearski, aceşti bani nu acopereau decât între 25 şi 33 la sută din necesităţile învăţământului. În 1925-1926, spunea el, suma alocată pe cap de locuitor a fost cu o treime mai mică decât în 1913. Se repeta situaţia din ultimii ani ai regimului ţarist: în ciuda promisiunilor de generalizare a educaţiei şcolare, doar 45 la sută din copii urmau cursurile unei şcoli.

Mărturii din epocă demonstrează că singurele inovaţii care „au prins” au fost reducerea cerinţelor programei şi limitarea autorităţii profesorilor. Fragmentul literar următor, datând din epoca respectivă şi conceput sub forma unui jurnal scris de un copil de cincisprezece ani, reuşeşte să transmită ceva din atmosfera care domnea în şcolile sovietice la începutul anilor ’20:

 

Astăzi, întreaga grupă a fost indignată. Iată ce s-a petrecut. O şkrabiha [„lucrătoare şcolară”] nouă a venit să predea ştiinţele naturii. O chema Elena Nikitişna Kaurova, iar noi am poreclit-o Elnikitka. Ne-a împărţit temele şi apoi ni s-a adresat:

„Copii!”

Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus: „Nu suntem copii.”

La care ea: „Fireşte că sunteţi copii şi nu o să vă spun altfel”,

I-am răspuns: „Fiţi mai politicoasă, sau zburaţi de aici.”

Asta a fost tot. Grupa era de partea mea.

Elnikitka s-a înroşit şi a zis: „În cazul ăsta, fii bun şi părăseşte clasa.”

I-am răspuns: „Mai întâi, asta nu e clasă, ci atelier – şi nu ne puteţi da afară.”

Ea: „Eşti un mojic”.

Iar eu: „Sunteţi ca profesorii de pe vremuri. Numai ei credeau că pot să facă tot ce vor.”

Asta a fost tot. Grupa era de partea mea. Elnikitka a zbughit-o ca înţepată de viespi.

 

Cu ocazia aniversării a patru ani de la Revoluţie, Lunacearski recunoştea cu amărăciune eşecul planurilor guvernului de a revoluţiona învăţământul:

 

Comunismul de război li se părea celor mai mulţi calea cea mai scurtă spre comunism… În rândul nostru, al pedagogilor comunişti, dezamăgirea era extrem de mare. Dificultăţile construirii unui sistem socialist de învăţământ pentru întregul popor se dovediseră de netrecut, într-o Rusie a ignoranţei şi analfabetismului. Nu aveam profesori comunişti: mijloacele materiale şi băneşti erau insuficiente.

 

Tristul adevăr era că, în ciuda cuvintelor frumoase despre progresele înregistrate în calitatea şi gradul de accesibilitate al învăţământului, mulţi dintre copii nu numai că erau lipsiţi de şansa de a învăţa, ci îşi pierduseră în urma Revoluţiei un drept elementar, pe care şi animalele îl au, dreptul la îngrijirea părintească. E vorba de bezprizornîie, orfanii şi copiii abandonaţi, care bântuiau prin Rusia anilor ’20 asemeni unor creaturi preistorice. Estimările din epocă dau o cifră de 7 până la 9 milioane, trei sferturi dintre ei fiind sub treisprezece ani. Un procent similar îl reprezentau copiii de ţărani şi muncitori. Copiii străzii trăiau în bande, supravieţuind din cerşit, furturi şi prostituţie. „Rătăceau în grupuri, incapabili să scoată mai mult de câteva cuvinte, aveau o înfăţişare vag omenească şi feţele trase, părul încâlcit şi murdar, ochii goi”, îşi amintea Malcolm Muggeridge. „I-am văzut în Moscova şi în Leningrad, strânşi ciorchine pe sub poduri, pândind prin gări, năpustindu-se ca o turmă sălbatică de maimuţe, risipindu-se şi dispărând.” Guvernul a internat o parte dintre ei în colonii administrate de stat, însă majoritatea erau labili psihic şi nu puteau fi reintegraţi în societate. Stalin avea să selecteze din rândul lor indivizi loiali, tineri fără familie, dezrădăcinaţi, care vedeau în el pe unicul lor protector.

În primul an care a urmat puciului din octombrie, bolşevicii nu s-au atins de învăţământul superior, deşi erau conştienţi că majoritatea profesorilor, mulţi dintre ei simpatizanţi ai Partidului Constituţional-Democrat, se opuneau noului regim şi valorilor pe care le promova. Lenin atribuia ştiinţei un rol de importanţă capitală în modernizarea Rusiei şi era gata să facă orice eforturi pentru a câştiga sprijinul mediilor universitare. „Marii savanţi, specialiştii de vârf din diferite domenii”, îi spunea el lui Lunacearski, „trebuie cruţaţi cât se poate de mult, chiar dacă sunt nişte reacţionari.” Verbul „a cruţa” (şceaditi) sugerează în context că toleranţa faţă de respectivele personalităţi urma să fie condiţionată şi temporară.

De această politică a profitat în primul rând principala instituţie ştiinţifică a ţării, Academia de Ştiinţe. În schimbul păstrării autonomiei, Academia se angaja să-şi concentreze activitatea în domeniul ştiinţelor aplicate, lăsând pe planul al doilea cercetarea ştiinţifică fundamentală. Era singura dintre instituţiile culturale ruseşti care nu se subordona Comisariatului Instrucţiunii Publice sau Glavlitului.

Universităţile au avut o soartă mai puţin fericită. Între 1918 şi 1921, comuniştii au lichidat autonomia universitară şi au desfiinţat sistemul titularizărilor, umplând universităţile de studenţi prost pregătiţi, dar cu convingeri politice promiţătoare.

Printr-un decret emis la 1 octombrie 1918, erau desfiinţate titlurile universitare şi concediaţi profesorii care predaseră mai mult de zece ani într-o singură instituţie, sau care deţinuseră aceeaşi catedră mai mult de cincisprezece ani. Posturile au fost reatribuite printr-un concurs la scară naţională, candidaţilor cerându-li-se doar să aibă o bună „reputaţie”, nu şi pregătire superioară. Au fost înfiinţate universităţi noi, unele dintre ele destinate exclusiv predării teoriilor comuniste. În iama 1918-1919, autorităţile au închis facultăţile de drept şi istorie, unde întâmpinau rezistenţa cea mai înverşunată, înlocuindu-le cu facultăţi de „ştiinţe sociale”, la care se preda doctrina marxist-leninistă. Începând cu 1921, din dispoziţia lui Lenin, toţi studenţii au fost obligaţi să urmeze cursuri de materialism istoric şi istoria Revoluţiei bolşevice.

Statutul învăţământului superior avea să fie definitivat în septembrie. Noile prevederi aminteau în mare măsură de binecunoscutul statut reacţionar din 1884. Facultăţile pierdeau dreptul