de a-şi alege rectorii şi profesorii, responsabilitatea numirilor trecând în seama Comisariatului Instrucţiunii Publice. Guvernul a ignorat protestele mediilor universitare şi a concediat profesorii care participaseră la ele; unii dintre aceştia au fost siliţi să se exileze.

Comuniştii au dat peste cap procedurile de admitere în universităţi, prin extraordinarul decret din 2 august 1918, care permitea tuturor cetăţenilor în vârstă de peste şaisprezece ani să se înscrie în instituţia de învăţământ superior dorită, fără a fi obligaţi să facă dovada unei educaţii şcolare prealabile, să susţină un examen de admitere sau să plătească taxe. „Admiterea liberă”, pe care în anii ’60 aveau să o promoveze unii radicali americani şi care a fost chiar adoptată de o parte a colegiilor din Statele Unite, a deschis porţile universităţilor ruse unui val de studenţi care nu aveau nici pregătirea necesară, nici apetit real pentru studiu. Cei mai mulţi dintre ei aveau să părăsească repede mediul universitar, cu care nu se puteau obişnui, încât în anii ’20 majoritatea studenţilor o reprezentau tinerii proveniţi din rândurile clasei de mijloc şi ale intelighenţiei.

Pentru a remedia situaţia, autorităţile au decis crearea unor „facultăţi muncitoreşti”. Organizate pe lângă instituţiile de învăţământ superior, aşa-numitele Rabfaki ofereau muncitorilor şi ţăranilor dornici să capete pregătire universitară cursuri intensive. Noile facultăţi au avut succes, dând multor tineri – altfel lipsiţi de datele necesare – şansa de a urma cursurile unei universităţi.

Structura socială a universităţilor nu s-a schimbat totuşi prea mult: în anii 1923 şi 1924, muncitorii alcătuiau doar a şaptea parte din numărul total al studenţilor. Mai mult chiar, comparativ cu situaţia din universităţi în ultimii ani ai ţarismului, proporţia de muncitori şi ţărani scăzuse, mai ales din cauză că greutăţile vieţii de zi cu zi făceau din studiile superioare un lux pe care numai puţini şi-l puteau permite.

Unul dintre proiectele culturale cele mai ambiţioase din primii ani ai regimului bolşevic a fost programul naţional de eradicare a analfabetismului. Cu toate că analfabetismul nu era atât de larg răspândit pe cât se crede de obicei – înainte de Revoluţie, cel puţin patru persoane din zece ştiau să citească şi să scrie –, noul guvern atribuia o importanţă deosebită alfabetizării, ca mijloc de a extinde aria de cuprindere a propagandei şi accesul cetăţenilor la aptitudinile tehnice moderne. În consecinţă, în decembrie 1919 s-a decretat necesitatea „lichidării analfabetismului” în rândul tuturor cetăţenilor între opt şi cincizeci de ani. Cei care ştiau să citească şi să scrie aveau datoria, dacă li se cerea, să îi înveţe şi pe alţii. Neştiutorii de carte care refuzau să înveţe riscau trimiterea în faţa judecătorului. În oraşe şi sate au fost create „puncte de alfabetizare”, care ofereau cursuri intensive cu durata medie de trei luni. Ţăranii însă se fereau să participe, fiindcă în mintea lor educaţia bolşevică echivala cu propaganda atee. Între 1920 şi 1926, aproximativ cinci milioane de locuitori din partea europeană a Rusiei au urmat cursuri de alfabetizare.

Ca şi în cazul multor altor campanii lansate de comunişti, fără luarea în calcul a dificultăţilor şi costurilor posibile şi cu convingerea că orice problemă putea fi rezolvată prin măsuri energice şi coerciţie, minunile au întârziat să se producă. Înainte de Revoluţie, 42,8 la sută din populaţie era alfabetizată; în rândul bărbaţilor, procentul era de 57,6 la sută. Campania împotriva analfabetismului a făcut ca proporţiile să urce la 51,1 şi respectiv 66,5 la sută. Saltul nu era câtuşi de puţin spectaculos, fiind vorba mai degrabă de o menţinere a ritmului de creştere din epoca ţarismului. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că nu se înregistrase niciun progres: dat fiind că şcolile sovietice nu puteau primi decât jumătate din copii, tendinţa pozitivă era contrabalansată de perpetuarea analfabetismului în rândul celeilalte jumătăţi a populaţiei de vârstă şcolară. Soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia, care a jucat un rol activ în această campanie, recunoştea cu regret că analfabetismul fusese doar „stabilizat”.

În timpul Revoluţiei şi al războiului civil, limba rusă a suferit schimbări interesante. Cea mai pregnantă dintre ele a fost invazia de prescurtări, sub forma unor cuvinte „telescopice” de genul Sovnarkom sau Proletkult. „Domn” (gospodin) a fost înlocuit de „tovarăş” (tovarişci). Scrierea a fost simplificată prin introducerea unor noi norme ortografice. „Dumnezeu” nu mai putea fi scris cu majusculă.

Schimbările au fost asimilate doar de cadrele administraţiei şi populaţia urbană. Ţăranii, în schimb, continuau să vorbească aşa cum o făcuseră dintotdeauna şi interpretau noul vocabular în maniera lor proprie. Conform unor cercetări realizate în anii ’20, ei înţelegeau prin „căsătorie civilă” situaţia în care „un bărbat şi o femeie necununaţi trăiesc împreună”, „camunist” era „cineva care nu crede în Dumnezeu”, iar „miliard” însemna pentru ei „ban de hârtie”. Întrebaţi despre Karl Marx, al cărui nume îl pronunţau „Mars”, ţăranii răspundeau „totuna cu Lenin”.

 

Fondatorii socialismului nu lăsaseră alte îndrumări în materie de etică, în afară de afirmaţia că toate normele morale sunt produsul relaţiilor de clasă, fiind prin urmare relative şi efemere. Conform acestei viziuni, fiecare clasă îşi creează o etică proprie, principiile aşa-zis eterne ale binelui şi răului nefiind decât o impostură. Comuniştii trebuiau totuşi să definească normele etice ale societăţii socialiste. Preobrajenski şi Buharin, cei doi teoreticieni ai comunismului care s-au ocupat de această problemă, afirmau că în comunism singurul criteriu moral era binele cauzei. După Buharin, „pentru proletariat, «etica» se transformă de la sine, pas cu pas, în regulile simple şi inteligibile ale comportamentului comunist”. Asta spunea teoria. Cum însă „comunismul” este o abstracţiune, punerea în practică a principiului cădea în seama gardianului, a Partidului Comunist – mai exact a conducătorilor acestuia, care, oameni fiind, urmăreau şi realizarea unor interese personale. Rezultatul era că interesele guvernului deveneau criterii etice. La sfârşitul anilor ’30, când atât Preobrajenski cât şi Buharin aveau să fie judecaţi, torturaţi şi executaţi din ordinul lui Stalin, pentru crime pe care nu le comiseseră, din punctul de vedere al propriilor lor cri terii cei doi nu ar fi avut motive să se plângă: „comunismul” acţiona o dala mai mult aşa cum considera „necesar”.

Revoluţia trebuia de asemeni să aducă schimbări fundamentale în statutul femeii: în condiţiile societăţii împărţite