Oprim aici această enumerare macabră, fără a mai menţiona victimele măcelurilor ce au avut loc la Constantinopol şi în întregul imperiu, în 1821, ca represalii împotriva răscoalei Eterici. Nu i-am menţionat nici pe boierii români, de altfel nu prea multi, executaţi în aceeaşi perioadă din porunca domnitorilor Moldovei sau ai Munteniei.

  6 Cf. Nicoară BELDICEANU, Le monde ottoman des Balkans (1402-1566). Va-rjorum reprints, Londra, 1976, în special cap. IX, pp. 70 la 86: „La crise mone-taire ottomane et son influence sur Ies principautes roumaines."

  7 Filiaţia lui Mihai Cantacuzino nu a fost încă stabilită cu certitudine – ceea ce nu este nicidecum de mirare dacă ne gândim la proporţiile dezastrului din Bizanţ, în 1453. Curând după catastrofă, apar câţiva Cantacuzino, în Mo-reea, în insule, în Creta, iar contemporanii nu au pus niciodată la îndoială apartenenta lui „Seitanoglu" la familia împăratului loan VI Cantacuzino. Ulterior, unii istorici au emis dubii, din pricina incertitudinii privitoare la „verigile care lipsesc" şi a faptului, atestat, că, sub ultimii Paleologi, numele Cantacuzino ar fi fost uneori acordat ca un titlu câtorva nobili străini; ultima monografie a Cantacuzinilor din Bizanţ, datorată profesorului Donald Nicol, The Byzantine Family ofKantakousenos, Dumbarton Oaks, 1968, se încheie cu un aviz negativ în ceea ce priveşte legitimitatea Cantacuzinilor din secolul al XVI-lea, iar studiul acesta pare să-1 fi influenţat şi pe M. D. Sturdza, care, în Dic-tionnaire historique et genealogique. (v. Bibliografie), nu se pronunţa, între timp totuşi, prof. Peter Schreiner, în Byzantinische Kleinchroniken, Viena, I, 1975, şi II, 1977, şi P.-S. Năsturel, într-o comunicare făcută la Casa Românească, Paris, la 7 mai 1988 (nepublicată încă, dar completată şi modificată într-o comunicare făcută Ia 26 iunie 1992 la Institutul „A. D. Xenopol" din laşi, şi care va fi publicată în Analele Institutului) au adus în favoarea continuităţii elemente noi, un mănunchi de prezumţii care, după părerea noastră, echivalează cu o cvasicertitudine: astfel, spre deosebire de ceea ce afirmă Nicol, un Mihai Cantacuzino este atestat la Constantinopol, unde moare de ciumă, în 1522; este fiul „marelui slujitor" Andronic, mort la căderea Con-stantinopolului, în 1453. Surprinde repetarea prenumelor în această familie, înainte şi după Seitanoglu: Dimitrie, Andronic, Mihai., Mihai C., cel din 1522, este calificat de către sursă drept „fala grecilor prin harul vorbirii şi prin faptele lui", ca, peste două generaţii, Mihail Seitanoglu să fie calificat de către călătorul german Crusius drept „princeps al grecilor de astăzi". Crusius, bun cunoscător al situaţiei de la Constantinopol, nu se va fi făcut oare ecoul unor contestări contemporane? Vom adăuga un argument – care este ceea ce este şi nimic mai mult —, şi anume: ar fi îndrăznit Mihail Seitanoglu în capitala sultanilor otomani să se fălească, fără temei, cu un străbun ilustru ca împăratul loan VI Cantacuzino, în timp ce o fiică a acestuia, Teodora, fusese (spre scandalizarea contemporanilor) sotia lui Orkhan, strămoş al însuşi sultanului? Oricum, în ambiţiile lor politice, Cantacuzinii din ţările romaneşti au făcut întotdeauna mare caz de ascendenta lor imperială. De fapt, aceasta ne interesează.

  8 Lucrări recente întăresc opinia că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost o Cantacuzină.

  9 Pneumaticum instrumentum circulandi sanguinis, sive motu el usu pulmo-num dissertatio philosophico-medica, authore Alexandro Mavrocordato Con-stantinopolitano, Bologna, 1664. (Si astăzi mai poate fi văzut micul amfiteatru de anatomie al Universităţii din Padova, datând din secolul al XVlI-lea, unde probabil Harvey şi-a făcut descoperirea şi unde a învăţat Mavrocordat.)

  10 Dimitrie Cantemir (1673-1723), fiul domnului Moldovei Constantin Cantemir (1685-1693) şi-a petrecut toată tinereţea ca ostatic la Constantino-pol, în timpul domniilor tatălui şi a fratelui său mai mare, Antioh. Cunoscător al culturii turco-arabe (era autorul unui tratat despre muzica turcească şi al unui nou sistem de notare a muzicii orientale), bun cunoscător al literaturii clasice greacă şi latină, precum şi al culturii occidentale, la care ajunge datorită contactelor cu cercurile diplomatice de la Constantinopol, se poate spune despre el că este cel dintâi oriental care a sorbit din izvorul a patru civilizaţii; cea bizantină, căreia îi aparţinea, antică, islamică şi occidentală (a se vedea, în această privinţă, articolul nostru „Demetrius Cantemir, philosophe de l'his-toire", în Revue des etudes roumaines, XIIl-XW, pp. 65-90, Paris, 1974). Vorbea zece limbi. româna, slava veche, greaca modernă, greaca veche, latina, italiana, turca, araba şi persana – mai târziu, rusa. Se spune că avea şi noţiuni de franceză. Opera sa (scrisă în mare parte după 1711, în tir.ipul exilului în Rusia, în româneşte, greceşte, turceşte, latineşte şi ruseşte) este foarte bogată, însă doar două opere 1-au făcut celebru: Descripţia Moldaviae, scrisă în latină, la îndemnul Academiei din Berlin, unde fusese ales, şi istoria imperiului otoman, scrisă în latină şi intitulată Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae, publicată mai întâi la Londra, în traducere engleză, în 1734-1735, apoi la Paris, în traducere franceză, Histoire de l'empire othoman ou se voyent Ies causes de son agrandissement et de sa decadence (1743). Această istorie a imperiului otoman, bazată, fără o critică suficientă, pe cronici turceşti de valoare foarte inegală, a fost viu criticată încă de la începutul secolului al XlX-lea (mai ales de către Hammer), însă ea este totuşi preţioasa datorită numeroaselor adnotări contemporane pe care le cuprinde; ea i-a asigurat lui Cantemir o celebritate reală, vreme de un secol (numele lui figurează pe friza Bibliotecii Sainte-Genevieve din Paris, din piaţa Pantheonului, alături de numele celor mai mari erudiţi ai istoriei universale).

  — Unul dintre fiii lui Dimitrie, Antioh Cantemir, a fost ambasadorul Rusiei la Londra şi la Paris şi este considerat cel dintâi dintre poeţii „ruşi" moderni (cf. Marcelle EHRHARD, Le prince Cantemir ă Paris, 1738-1744. Un ambassadeur de Russie ă la cour de Louis XV, Lyon, 1938.

  11 Alexandre-Maurice Blanc de La Nautte, conte d'Hauterive (1754-1830), se trăgea dintr-o veche familie din Dauphine. Fiind sărac, îşi începe cariera ca profesor la oratorieni. Dus la Constantinopol, în 1784, de contele Choiseul-Goufâier, ambasadorul Franţei (în acelaşi timp cu arheologul Lechevalier şi cu poetul Delille), este