Lettke clătină din cap.

— În orice caz, despre așa ceva parcă era vorba. Despre cum se face aur din plumb.

— Aici nu este vorba despre așa ceva, o întrerupse Lettke.

Ea mai citi încă o dată fragmentul cel mai important: Gertrud, te avertizez! Se poate ca războiul să se încheie FOARTE curând și FOARTE brusc și nu va supraviețui NIMENI din Berlin!

Da, asta chiar suna ca o monstruoasă armă nouă.

— Și de ce îmi spuneți toate acestea mie? întrebă Helene.

— Pentru că dumneavoastră mă puteți ajuta să aflu mai multe despre asta. Lettke puse mâna pe monitor și adăugă: În computerele universității există probabil documente despre ceea ce au inventat acești fizicieni. Și dacă am înțeles eu bine, dumneavoastră ați participat la proiectul „Nisip mișcător”, care se ocupa de infiltrarea în computerele americane. Înseamnă că știți cum se face asta.

Helene devenea tot mai bănuitoare. De unde știa Lettke asta? Șeful îi ceruse atunci să păstreze confidențialitatea și ea nu suflase un cuvânt nimănui despre munca la acel proiect.

— Nu ar fi cel mai simplu să îi spuneți lui Adamek despre cele două scrisori? întrebă ea nehotărâtă.

— Ar fi cel mai simplu, opină Lettke făcând și un gest hotărât, dar problema este și dacă ar fi cel mai inteligent. El începu să se plimbe între birou și fereastră, ca un tigru în cușcă. Trebuie să aveți în vedere situația în întregul ei. Ați înțeles asta din discuția care a avut loc. Adamek luptă pentru supraviețuirea noastră ca instituție de sine stătătoare. Ca să reușească asta, trebuie să dăm ceva care să convingă conducerea Reichului de dreptul nostru la existență. Ce se va întâmpla dacă noi vom trimite la RSHA doar aceste scrisori? Este foarte probabil să nu se întâmple nimic. Deoarece cui îi este subordonată cenzura poștei electronice? Exact, RSHA. Simplul fapt că ultimele două scrisori au trecut de filtru are implicații politice. Dacă ei ar trebui să recunoască și că noi am descoperit ceva ce lor le-a scăpat, i-ar pune într-o poziție foarte proastă. Dacă vom încerca să minimalizăm chestiunea neavând nimic la mână decât scrisorile, ne-am ras. Atunci ei pot să susțină ce vor. În cel mai bun caz, Heydrich se va face că plouă și pe ascuns o să pună câțiva agenți externi să afle mai multe, iar noi, agenția, nu ne vom alege cu nimic, indiferent de ce vor descoperi. De aceea aș vrea să analizez cazul cât mai amănunțit, înainte de a i-l prezenta lui Adamek. Dacă el spune apoi „asta-i urma scăpată RSHA-ului și asta se află în spatele ei” – și admițând că în spatele ei este ceva baban, de exemplu o armă cu radiații ucigătoare atunci Himmler va spune că NSA este necesară ca să descopere greșelile RSHA-ului. Și astfel noi vom fi asigurați cel puțin până la încheierea războiului.

Aceste idei i se păreau foarte ciudate Helenei, dar ea înțelese ce urmărea el. El făcuse această descoperire – indiferent pe ce căi și din ce motive – și voia să o exploateze cât mai mult posibil în interes propriu și, întâmplător, ceea ce era cel mai bine pentru el era cel mai bine și pentru agenție și pentru angajații ei.

— Deci dumneavoastră vreți să faceți pe spărgătorul de blocade de unul singur, constată ea.

— Exact.

— Și evaluarea profilurilor de consumatori de curent electric?

Lettke dădu din cap nerăbdător.

— O vom face după aceea. Îi povestesc eu ceva lui Adamek, ca să câștigăm timp.

— Hm…

— Nicio grijă, de data aceasta nu va trebui să faceți singură evaluările. Promit.

Ciudat, cât de zelos era astăzi. De parcă își uitase aroganța acasă.

Și în birou mirosea altfel decât de obicei. Era un miros puternic. Mai masculin? Mirosea de parcă Lettke găzduise un taur. Mirosul care plutea în încăpere îi amintea de practica ei la ferma părinților Mariei și în mod special de acea zi fierbinte de vară, când fusese adus taurul de prăsilă și când văzuse pentru prima dată cu ochii ei așa-zisele „realități ale vieții”.

— Pot să încerc, răspunse ea. Dar nu merge de aici.

— O puteți face de la computerul dumneavoastră.

— Nici de acolo nu merge. Ea îi explică faptul că atunci când a lucrat la proiectul „Nisip mișcător” accesul la computerele din America se făcea exclusiv de pe un computer de la departamentul tehnic, care nu era legat la rețeaua Agenției Naționale de Securitate.

— De ce? se miră Lettke.

— Pentru că exista pericolul ca din America cineva să încerce să pătrundă la noi pe aceeași cale. Dacă reușea și computerul se conecta la rețeaua noastră, avea acces la toate datele noastre.

— Strălucită idee, recunoscu Lettke și se încruntă mai tare. Dar de pe computerul meu pot să accesez forumuri și ziarele americane, precum și altele? Am făcut asta ani buni.

Helene ridică din umeri.

— Nu este același lucru. Nu cunosc dedesubturile tehnice.

Kirst încercase să i le explice, dar ea nu înțelese niciun cuvânt. Dacă intri pe un forum ori citești un text publicat, îi spusese el, este ca și când te-ai uita la vitrina unui magazin. Dacă te loghezi la un calculator pentru a-l folosi, pentru a-i accesa datele și așa mai departe, este ca și cum ai intra în magazin și în acest fel ai fi remarcat de proprietarul acestuia.

— Asta înseamnă că trebuie să lucrăm de pe acel calculator? întrebă Lettke.

— În cazul în care mai există.

El se scărpină în bărbie. Evident, acesta era un obstacol pe care nu îl luase în calcul.

— Bine, am să încerc să rezolv problema asta. Cel mai bine ar fi ca dumneavoastră să mai studiați până atunci profilul consumatorului de curent electric. Vă anunț când aflu ceva.

•••

După ce se gândi puțin, Eugen Lettke se duse la Rosemarie Völkers. O decizie înțeleaptă. Dacă s-ar fi dus la Adamek, acesta i-ar fi pus întrebări penibile, cum ar fi dacă nu primise cu totul altă sarcină.

Völkers, o înfocată admiratoare a lui Hitler și fidelă membră a partidului și a doctrinei acestuia, în