special a teoriei rasiale, vedea în el un reprezentant ideal al rasei ariene, despre care se spunea că ar fi cea care dăruise omenirii întreaga cultură. Știa că ea era foarte impresionată de el.

Lettke profitase cu plăcere de această prejudecată, deși nu o împărtășea. Inițial, această idee i se păruse măgulitoare. Dar la un moment dat băgase de seamă că dintre toți eroii germani ai culturii, pe care partidul îi prețuia atât de mult – Goethe, Schiller, Mozart și așa mai departe –, niciunul nu fusese blond și nu avusese ochi albaștri. Nemaivorbind de cei din conducerea Reichului.

Aceste idei le păstra însă pentru sine. Dar când intră maiestuos la Völkers, aceasta se topi ca o lumânare de ceară. Astfel că puțin mai târziu părăsi biroul acesteia având cheia și o adresă semnată și ștampilată către departamentul tehnic, care trebuia să îi acorde tot sprijinul.

O luă pe Bodenkamp, care se apucase între timp să studieze cu râvnă profilurile consumatorilor de curent electric. Cobora scările spre subsol, în urma ei, pentru că ea cunoștea drumul, și o studia din spate. Ca totdeauna, își ținea strâns la pieptul plat notesul și creionul, de parcă s-ar fi temut că în orice moment dintre coloane va țâșni un demon care i le-ar smulge.

Era de necrezut că femeia aceasta avea un iubit secret. Ar fi vrut să știe cine era. Poate că într-un moment de liniște va încerca să îi pună câteva întrebări ca să îi afle secretul. Doar din curiozitate. Ce bărbat avea niște gusturi atât de stranii?

Deși se putea ca povestea să fie de domeniul trecutului. De fapt, cât timp trecuse de când îi furase cutia cu prezervative? Mult. Probabil că le terminase de mult, dar nu îl întrebase de unde le procurase.

Dacă îl va ruga, îi va mai procura. Imaginea cu el dându-i o cutie, cu alte cuvinte având-o la mână cu viața ei intimă, îl excita.

Coborau în adâncurile sumbre ale clădirii. Nobila marmură de pe timpul imperiului lăsa locul pietrei, lumina puternică a policandrelor era înlocuită de sclipirea becurilor gălbui din spatele grilajelor. Bodenkamp pășea voinicește, cu o hotărâre care mai că îl făcea invidios, pentru că ea cunoștea acest loc și el nu.

În cele din urmă ajunseră în fața unei uși cu cadrul de aramă, pe care era fixat vulturul imperial, plin de cocleală și mucegai. O imagine foarte potrivită, își spuse Lettke.

Aici era nevoie de cheia pe care o avea el. O vârî în broască și o întoarse. Se deschise surprinzător de ușor. Era, cu siguranță, deschisă zilnic de oamenii de la departamentul tehnic, care lucrau aici.

O lăsă pe Helene să intre prima și încuie ușa după ei, așa cum scria pe o tăbliță emailată, atârnată la vedere, cu siguranță de decenii. Apoi se luă iar după Helene, privind cum tivul fustei acesteia plutea milimetric deasupra podelei, părând că se juca prin praf.

La un moment dat își dădu seama că aici jos nu era atâta liniște cum s-ar fi așteptat. De deasupra capetelor lor mai mult se simțea decât se auzea un bâzâit și când se opri și ridică privirea, văzu că tavanul vibra ușor.

— Depozitele cu date, spuse Bodenkamp văzându-l uimit.

— Da, zise Lettke ștergându-și mâinile. Bineînțeles.

Vocea îi răsuna lui însuși ciudat, suprapusă pe un ecou surd care venea din gangurile lungi.

Domnea un miros stătut, de praf de piatră și fum de țigară, și nu se simțea bine. Era ca un șobolan care testa un labirint care îl putea conduce fie la libertate, fie la o cursă.

Merseră mai departe, intrară pe o altă ușă din oțel, neîncuiată, și după câțiva pași ajunseră în atelierul departamentului tehnic. Aici trei bărbați zdraveni, în salopete albastre pătate de ulei, lucrau aplecați deasupra unor aparate demontate pe niște mese. Pe pereți atârnau unelte și cabluri, aparate de măsură și monitoare zgâriate. Mirosea a ulei și a unsoare ieftină.

Lettke le spuse ce căutau și trei brațe îi arătară aceeași direcție.

Unul dintre bărbați spuse:

— Alături.

Altul adăugă:

— Dincolo.

Al treilea se uită la Bodenkamp și zise:

— Știe ea unde.

Lettke o privi enervat. De ce nu îi spusese și îl lăsase să se facă de râs?

Helene clipi nervoasă, aruncându-i o privire distantă, absentă. Poate că era doar timidă. Și îl respecta prea mult pentru a se amesteca în discuțiile lui. Da, își spuse el în gând, asta trebuia să fie.

— Ați auzit, spuse Lettke clătinând legătura cu chei. Următoarea.

— Da, răspunse ea supusă.

Următoarea ușă era tot una antiincendiu, din oțel, dar mai nouă. Părea să fi fost montată cu doar câțiva ani în urmă. Lettke o descuie, aprinse lumina și privi în jur. În încăperea mică se afla o singură masă, pe care era așezat un computer. Pe pereți erau înghesuite cutii negre metalice.

— Oh, exclamă Bodenkamp. Sunt mai multe.

— Mai multe? întrebă Lettke. La ce te referi?

Dar imediat observă și el gaura din perete din care ieșeau zeci de cabluri groase pentru date, care intrau în diferite cutii metalice.

— Toate sunt pentru America? se miră el.

— Nu, pentru Berlin.

— Berlinul ia date de la noi?

— Universitatea. Pentru un experiment științific.

El clătină legătura cu chei:

— Ce înseamnă asta? Eu credeam că de aici ne putem lega la computere din America.

— Desigur. Ea se îndreptă spre masă, își lăsă notesul și creionul lângă tastatura prăfuită și arătă către cablul care mergea de la computer la perete. Prin acesta se face legătura cu America.

Se așeză în fața computerului, șterse cu grijă tastatura și porni aparatul. Lettke se duse în spatele ei și o urmări lucrând. Monitorul arăta cu totul altfel decât cele pe care le cunoștea el. Helene trecu prin câteva liste cu denumirile unor orașe americane, de parcă știa cu exactitate ce căuta.

— Ce faceți? întrebă el în cele din urmă.

— Aceasta este o listă cu toate computerele americane legate la Rețeaua internațională, îi explică ea fără să se oprească. Probabil că nu mai este de actualitate, dar universitățile ar trebui să apară aici. Berkeley,