— Poftim? Ah, da, exact. Berkeley.

Degetele ei zburau, tastele țăcăneau ca o mitralieră îndepărtată.

— Da. Berkeley, California.

În clipa următoare monitorul se înnegri și apăru următorul text:

UNIVERSITY OF BERKELEY

Time: 11:43 PM Date: 1 1/16/42

Terminal: TCP001

System: ABM OS/42.17

USERID:

Password:

În spatele cuvântului USERID clipea un cursor.

— Asta ce înseamnă? întrebă Lettke.

— USERID este numele utilizatorului, îi explică ea. Iar PASSWORD, parolă.

— Aha! Și avem parola?

— Nu, zise ea.

•••

Totul stătea în mâinile ei. Gândul acesta nu îi dădea pace. De acum lucrurile depindeau de ea.

Dacă ea nu intra în acest computer din îndepărtata Americă, dacă încerca parole până sistemul se bloca și ea capitula, ce mai putea să facă?

Nimic.

Bun, el putea să îl întrebe pe Kirst. Acesta era specialist în codificări, coduri secrete și mecanisme de control de tot felul.

Ar fi putut să îl întrebe pe acesta, în loc să i se adreseze ei. De ce nu procedase astfel? Deoarece exista un motiv pentru care el nu voia să discute cu colegii lui despre aceste mesaje prin Rețeaua internațională.

Iar acum depindea de ea dacă povestea aceasta se încheia aici ori mergea mai departe.

În principiu știa că, fiind om, ești liber să iei decizii. Când este vorba despre lucruri importante, atunci nu mai ești „liber”, ci alegi opțiunea care ți se pare mai bună pentru tine. Problema este însă că de cele mai multe ori nu știi care este aceea. Deci, de fapt, nu decizi, ci ghicești, lucru pe care îl faci cu mai mult ori mai puțin noroc.

Toate acestea îi treceau prin cap în timp ce ședea sprijinită de speteaza rece a scaunului, cu degetele pe tastele ușor prăfuite, avându-l în spate pe Lettke, ca o amenințare. Îl auzea pufnind nervos și simțea cât este de încordat.

Pentru el problema era foarte importantă. Și pe lângă faptul că avea o strângere de inimă în apropierea lui, o nelinișteau și cele două scrisori.

Așa că spuse:

— Pot să încerc ceva.

•••

— Să încercați? repetă Lettke, în care se retrezise speranța. Ce presupune asta?

Bodenkamp arătă spre monitor.

— De obicei, pe computerele ABM te poți conecta ca oaspete.

Începu să tasteze:

USERID: guest

PASSWORD: =====

Dar când tastă enter, apăru mesajul:

Access failed (1st trial aut of 3)

Lui Lettke îi scăpă un mormăit dezamăgit.

— Nu a mers.

— Mai încerc o dată, spuse ea. Cred că am greșit.

El arătă către afișaj:

— Asta înseamnă că sunt permise trei încercări?

— Da. După care accesul este blocat timp de o oră. La următoarele trei încercări eronate este blocat o zi. Și de cele mai multe ori într-un asemenea caz este înștiințat administratorul.

— Aha.

Lettke nu își imagina cum ar mai putea avea acces la computer în aceste condiții.

Ea repetă procedura, de data aceasta cu succes: Wellcome, guest.

Se părea că Bodenkamp se pricepea. Era năucitor să o urmărești, pentru că toate comenzile pe care le dădea erau firește în engleză. Dacă le traduceai, îți dădeai seama cât de cât ce făcea, dar rămânea un spectacol cu totul neobișnuit.

— Ați făcut deseori așa ceva, constată Lettke.

— Destul de des, confirmă ea. De fapt, am senzația că am avut de-a face cu fiecare computer din America.

— Dar nu și cu acesta, nu?

— Nu, dar cu unele asemănătoare. Cele mai multe computere ABM au un punct sensibil și vreau să văd dacă este și cazul acestuia.

— De fapt ce înseamnă ABM?

— American Business Machines, răspunse ea. Una dintre cele mai vechi firme americane de computere. A început ca furnizor de cartele perforate pentru analytical engines, în urmă cu circa șaptezeci de ani.

— Și care este punctul sensibil?

— Acesta, spuse ea, și pe ecran apăru un document. Acest fișier este accesibil ca oaspete.

Lettke se aplecă și citi:

administrator||8a0dc650705e1c||all

guest||d84295080b64bb||none

miller-john-d||040b1001b84283||user-level-2

Și tot așa mai departe, o nesfârșită succesiune de semne. Privirea lui rămase pironită pe:

oppenheimer-j-robert

||b58b39abcb72e7||user-level-1

— Asta ce este? întrebă el.

— Este lista utilizatorilor cu acces la acest computer, îi explică Helene, care luă creionul și arătă cu vârful acestuia primul rând. Primul este numele utilizatorului, urmat de două linii ca despărțitor. Al doilea este parola criptată unidirecțional, al treilea arată ce poate face respectivul utilizator pe acest computer; așa-numitele drepturi.

— Parola? repetă Lettke. Ăștia scriu parola într-un document accesibil oricui?

— Nici chiar așa. După cum spuneam, parolele sunt criptate unidirecțional.

— Adică?

— Criptările unidirecționale sunt proceduri de conversie care funcționează foarte rapid și ușor într-o direcție, dar invers funcționează extrem de greu. Ea se gândi puțin, apoi continuă: Vă mai amintiți desigur cărțile de telefon tipărite mai demult? Dacă aveați numele, găseați cu ușurință numărul de telefon, dar dacă aveați doar numărul de telefon și voiați să aflați numele era aproape imposibil, pentru că ar fi trebuit să lecturați toată cartea număr cu număr.

Lettke își aminti cum odată încercase să facă asta și renunțase până la urmă.

— Înțeleg.

— Aici funcționează prin convertirea parolei introduse și compararea ei cu a doua introducere în rândul corespunzător. Dacă ambele introduceri sunt identice, primești acces. Bodenkamp atinse ușor cu creionul ecranul: În primul rând pentru că este vorba întotdeauna despre paisprezece semne, exclusiv cifre și literele de la A la F, știm că se folosește vechiul și bunul algoritm al lui Josephine Seelig, dar nu știm cu ce cheie.

Lettke privi cum documentul se închise și fu copiat pe propriul lor computer.

— Și cu ce ne ajută asta pe noi mai departe? întrebă el încă nedându-și seama ce voia ea să facă.

Helene deschise copia documentului și indică rândul al doilea:

— Nu cunosc cheia, dar știu că ea conține parola „guest” – spuse Bodenkamp și cu vârful creionului indică succesiunea de semne d84295080b64bb. Și am un program pe care pot testa pe rând cu toate cheile, de la „aaa” până la „zzz”, până găsesc o cheie, care pentru „guest” îmi dă acest rezultat.

— Ah,