— De ce? Crezi că ne poate strica?

— Da.

— În ce fel?

— În tot felul. Aceste feţe palide nu mi-au plăcut. Din ochii celui care vorbea nu luminează bunătatea.

— N-am observat. Însă chiar de-ar fi aşa, ce ne pasă? Au plecat. Ei călăresc într-o direcţie, noi în alta. Doar n-or să se întoarcă şi să se lege de noi!

— Totuşi, vreau să le aflu intenţiile. Fraţii mei să meargă înainte.

Eu şi Old Shatterhand îi vom urmări un timp. Trebuie să ştim dacă se duc într-adevăr spre ţinta lor sau numai se prefac.

Pe cînd ceilalţi îşi continuară drumul, Winnetou şi cu mine pornirăm călări chiar pe urmele lăsate de noi şi după care se luaseră cei patru străini. Mărturisesc că nici mie nu-mi plăcuse acest Santer şi nici însoţitorii lui nu-mi inspiraseră prea multă încredere. Doar că nu-mi închipuiam ce-ar putea să aibă împotriva noastră şi ce-ar fi în stare să facă. Presupunînd chiar că erau din acea tagmă care confundă avutul ei cu al altora, încă mă întrebam ce i-ar putea ispiti la jaf în cazul de faţă. Şi dac-ar cuteza — ceea ce mi se părea imposibil.

— Să ne atace, cum ar izbuti patru inşi să înfrunte treizeci şi şapte de oameni înarmaţi? Împărtăşindu-i lui Winnetou nedumeririle mele, dînsul îmi explică:

— Dacă sînt hoţi, atunci nu le pasă de numărul nostru, fiindcă n-or să ne atace făţiş; mai degrabă ne-ar urmări în ascuns şi ar pîndi momentul cînd unul dintre noi, pe care au pus deja ochii, s-ar depărta niţel de ceilalţi.

— Pe cine să fi pus ochii? Nici măcar nu ne cunosc.

— Pe acela la care presupun că s-ar afla aurul.

— Aur? Dar de unde să ştie că avem aur şi la care din noi se găseşte? Ar trebui să fie atotştiutori.

— Nicidecum! E suficient să judece un pic ca să meargă aproape la sigur. Sam Hawkens a fost tare uşuratic şi le-a divulgat că sîntem căpetenii, că mergem la Saint Louis. Mai mult nici nu le trebuie.

— Ah, bănuiesc, în sfîrşit, ce vrea să spună fratele meu! Cînd merg spre răsărit, indienii au nevoie de bani. Cum însă nu dispun de monedă, iau cu dînşii aur, ale cărui zăcăminte le cunosc numai ei. Şi dacă, pe deasupra, e vorba de căpetenii, atunci aceştia cunosc cu precizie zăcămintele şi se aprovizionează cu aur din belşug.

— Fratele meu Old Shatterhand a ghicit. În cazul că plănuiesc un furt sau o tîlhărie, albii aceia şi-au fixat, desigur, atenţia asupra noastră, a celor doi şefi. Fireşte că acum nu vor găsi nimic la noi.

— Nimic? Parcă aveaţi intenţia să vă asiguraţi cu aur!

— O facem mîine. De ce să-l fi cărat cu noi dacă nu ne trebuia încă? Pînă acum n-am avut nimic de plată; cheltuielile ne aşteaptă mai tîrziu, în forturile prin care vom trece. Aşadar, ne vom aproviziona cu aur probabil mîine dimineaţă.

— Înseamnă că se găsesc zăcăminte în drumul nostru?

— Da. E muntele Nugget-tsil, cunoscut numai de noi sub acest nume. Pentru restul lumii, care nu trebuie să ştie că muntele ascunde aur, îi spunem altfel. Deseară vom ajunge la poalele lui şi vom lua cele de trebuinţă.

Mărturisesc că mă încerca admiraţia, dar şi un pic de invidie. Oamenii aceştia ştiau unde se află cantităţi enorme din preţiosul metal şi, în loc să-l valorifice, duceau o viaţă lipsită aproape cu desăvîrşire de cerinţele civilizaţiei. Nu purtau la ei nici portofele, nici carnete de cecuri; în schimb, ştiau pretutindeni comori ascunse şi n-aveau decît să întindă mîna pentru a-şi umple buzunarele cu aur. Cine-ar putea, dispunînd de asemenea bogăţii, să ducă