Trebuia să fim atenţi ca Santer să nu observe că-l urmărim. De aceea, foloseam drept acoperire orice dîmb sau tufiş. Siguri pe sine, bine dispuşi, cei patru înşi îşi îndemnau mereu caii la trap, ca şi cum ar fi fost grăbiţi să ajungă cît mai repede la ţintă; parcă nici gînd nu aveau să se întoarcă sau să apuce alt drum. Winnetou se opri, îi urmări din ochi pînă dispărură şi zise:

— N-au gînduri rele; putem fi liniştiţi.

Nici nu bănuia, ca şi mine, de altfel, cît de mult îl înşelau aparenţele. Indivizii aceia cloceau gînduri ascunse, dar — după cum aveam să constat mai tîrziu — erau extrem de vicleni. Presupuneau că-i vom urmări un oarecare timp şi o făceau anume pe grăbiţii. Mai tîrziu însă, aveau să se întoarcă şi să se ia după noi.

Galopînd vîrtos, îi ajunserăm curînd din urmă pe tovarăşii noştri.

Seara poposirăm lîngă o apă. Vigilenţi ca întotdeauna, Inciu-Ciuna şi Winnetou cercetară cu grijă împrejurimile pînă să se decidă asupra locului de popas. De fapt, apa aceea nu era decît un izvor care ţîşnea din adînc, limpede şi puternic. Iarbă pentru cai era destulă, iar jur-împrejur creşteau arbori şi tufăriş, la adăpostul cărora puturăm aprinde focuri mari şi în acelaşi timp ascunse depărtării. Inciu-Ciuna orîndui două străji şi se părea că, datorită măsurilor luate, ne aflăm în deplină siguranţă.

Cei treizeci de apaşi îşi stabiliră tabăra, ca de obicei, la o distanţă exagerat de mare; acolo se puseră pe fript şi pe mîncat pastrama.

Noi, ăştilalţi, şapte la număr, şedeam lîngă tufăriş în jurul focului.

Ne alesesem dinadins acest loc ferit de vîntul rece ale serii.

După cină, obişnuiam să mai stăm o vreme la taifas. La fel şi acum.

În cursul discuţiei, Inciu-Ciuna ne aduse la cunoştinţă că a doua zi vom porni mai tîrziu ca în alte dăţi, abia către amiază şi, satisfăcîndu-i curiozitatea lui Sam Hawkens, ne lămuri în felul lui deschis motivul amînării. Faptul acesta aveam să-l regretăm profund mai tîrziu.

— De altfel, e un secret, ne spuse Inciu-Ciuna, dar am să-l dezvălui fraţilor mei albi, dacă-mi făgăduiesc că nu se vor lua pe urmele noastre.

Am făgăduit cu toţii. Inciu-Ciuna continuă:

— Avem nevoie de aur; de aceea, eu şi copiii mei vom pleca mîine în zori ca să aducem aurul, adică nuggeti. Ne vom întoarce către prînz.

Stone şi Parker îşi exprimară zgomotos uluirea, iar Sam Hawkens, nu mai puţin mirat, exclamă:

— Există, aşadar, aur prin apropiere?!

— Da, confirmă Inciu-Ciuna. Nimeni nu ştie, nici chiar războinicii mei. E o taină pe care mi-a încredinţat-o tatăl meu, iar dînsul o ştia de la bunic. Secrete de acest fel se moştenesc numai din tată-n fiu şi sînt păstrate cu sfinţenie. Nu le dezvălui nici celui mai bun prieten.

Şi chiar dacă vă spun toate acestea, în schimb locul unde se află zăcămintele n-am să-l destăinui nimănui pe lume, nicidecum să-l arăt; dacă cineva s-ar lua după mine, l-aş împuşca imediat.

— Ne-ai ucide şi pe noi?

— Şi pe voi! V-am arătat încredere; înşelîndu-mi-o, aţi merita moartea. Ştiu însă bine că nu veţi părăsi tabăra pînă ne întoarcem.

Astfel încheie Inciu-Ciuna, scurt şi hotărît, cele ce avea de spus în această chestiune, iar discuţia luă alt curs. La un moment dat, Sam o întrerupse. Inciu-Ciuna, Winnetou, Nşo-ci şi eu şedeam cu spatele la tufiş; Sam, Dick şi Will erau de cealaltă parte a focului, avînd tufişul în faţă. În toiul discuţiei, Hawkens strigă deodată, apucă puşca, o duse la ochi