class="t9">şi trase în direcţia tufelor. Fireşte că se stîrni alarmă în tot lagărul. Indienii săriră de la locurile lor şi se apropiară în goană. Ne ridicarăm şi noi în picioare, întrebîndu-l pe Sam ce i-a venit să tragă cu puşca.

— Am zărit o pereche de ochi care-l fixau de după tufiş pe InciuCiuna, ne lamuri el.

Fără să mai zăbovească, indienii smulseră din foc cîteva crengi aprinse şi pătrunseră în desiş. Nu găsiră pe nimeni. Ne liniştirăm şi ne aşezarăm din nou în jurul focului.

— Sam Hawkens trebuie să se fi înşelat, zise Inciu-Ciuna. În pîlpîiala flăcărilor asemenea năluciri sînt posibile.

— M-aş mira; sînt sigur că era o pereche de ochi.

— Poate că două frunze şi-au schimbat poziţia datorită vîntului şi s-au întors în afară cu partea dinăuntru, a cărei culoare e mai deschisă; şi atunci fratele meu alb a crezut că sînt ochi.

— Posibil şi asta, nu zic ba. Împuşcai, va să zică, nişte frunze... hi-hi-hi-hi!

Sam chicotea după obiceiul lui. Winnetou însă nu luă lucrul în glumă şi rosti:

— Fratele meu Sam a făcut, în orice caz, o greşeală de care ar fi bine să se păzească în viitor.

— O greşeală? Eu? Cum aşa?

— Nu trebuia să tragi.

— Nu? Asta-i bună! Cînd cineva mă spionează din tufiş, am dreptul să-l pocnesc, dacă nu mă-nşel!

— De unde ştii că are gînduri duşmănoase? Dacă le-ar avea, atunci s-ar furişa cît mai aproape de noi, ca să afle cine sîntem. Iar dacă nu, atunci ar ieşi la iveală ca să ne salute.

— Hm! Asta cam aşa e! Recunoscu omuleţul.

— Împuşcătura nu face decît să sporească primejdia, continuă Winnetou. Ori Sam s-a înşelat, n-a văzut nici un fel de ochi şi în acest caz glonţul e de prisos, atîta doar că poate să atragă pe eventualii duşmani ce s-ar afla pe aproape. Ori a fost, într-adevăr, un om care ne iscodea, însă şi în cazul acesta e o greşeală să tragi, fiindcă e de prevăzut că glonţul va nimeri în gol.

— Oho! Sam Hawkens trage la sigur! Aş vrea să-l cunosc pe acela care mi-ar dovedi că am tras vreodată pe lîngă ţintă!

— Ştiu şi eu să trag, dar probabil că nici eu n-aş fi nimerit. Doar omul mă observă că-l iau la ochi, îşi dă seama că l-am văzut şi se va feri repede din bătaia puştii. Glonţul se duce în gol şi omul dispare în noapte.

— Bine, bine! Dar ce-ar fi făcut fratele meu roşu în locul meu?

— Ori trăgeam "de la genunchi", ori mă depărtam pe tăcute, făceam un ocol şi cădeam în spatele iscoadei.

"De la genunchi" e una din cele mai dificile poziţii de tragere. Mulţi, foarte mulţi westmeni, de altminteri buni trăgători, nu se pricep la asta. Eu însumi n-o cunoşteam deloc, dar am deprins-o mai tîrziu, cu ajutorul lui Winnetou.

Să presupunem că, singur sau în tovărăşia altora — faptul n-are importanţă — şed lîngă un foc de tabără; puşca mi-o ţin lîngă mine, pe dreapta, cum cere regula. Deodată, observ doi ochi care mă pîndesc din ascunziş. Chipul iscoadei se topeşte în întuneric, nu se vede; ochii însă — dacă iscoada n-are grijă să se uite numai printre gene — pot fi observaţi. Ei au un luciu mat, fosforescent, care apare cu atît mai precis, cu cît îţi încordezi mai mult privirea. Să nu se creadă, totuşi, că e lucru uşor să descoperi printre milioanele de frunze ale desişului o pereche de ochi deschişi. E o treabă care nu se poate învăţa; e nevoie să te fi născut cu o anume agerime a privirii.

Dacă m-am convins