că e vorba de un spion duşman, trebuie, pentru propria-mi salvare, să-l fac inofensiv, să-l dobor dintr-un foc, adică să-l împuşc în ochi, pentru că aceştia sînt singura ţintă vizibilă pentru mine. Dar dacă iau puşca şi ţintesc ca de obicei, atunci adversarul îmi observă gestul şi dispare cît ai clipi. Trebuie, deci, să fac în aşa fel, încît să nu observe mişcarea. Lucrul e posibil numai prin tragerea "de la genunchi". Îmi îndoi piciorul astfel ca genunchiul împreună cu coapsa să formeze o linie care, continuată, să ducă drept la ţintă. Atunci, în aparenţă nepăsător, ca din joacă, apuc puşca, o reazem cu ţeava de-a lungul coapsei — încît să se afle exact în prelungirea acesteia — şi apăs pe trăgaci. E un procedeu foarte dificil, mai ales că se cere să lucrezi numai cu mîna dreaptă; manevrînd cu amîndouă mîinile, jocul n-ar mai părea atît de inocent. Or, ca să potriveşti arma numai cu o mînă, s-o fixezi bine de coapsă şi apoi să tragi, aceasta e o treabă pe care puţini o duc la capăt. Nu mai pun la socoteală cît de greu e să ocheşti precis dintr-o astfel de poziţie şi fără ajutorul catarii, başca ţinta, care nu e decît o pereche de puncte abia sesizabile sub pîlpîirea jucăuşă a luminii, poate şi în tremurul frunzişului bătut de vînt.

La acest procedeu se referea Winnetou vorbind de "împuşcătura de la genunchi", în care era meşter. Mie, cu doborîtorul meu de urşi, mi-a fost destul de greu să aplic procedeul, pentru că arma cîntărea mult şi mînuirea ei cu o singură mînă cerea un efort serios. Dar exerciţiile continue m-au dus în cele din urmă la rezultate bune chiar şi în faţa unor ţinte foarte greu de zărit.

Pe cînd toată lumea se simţea satisfăcută sau barem liniştită de faptul că cercetarea împrejurărilor n-a dus la nici o descoperire, Winnetou nu se arătă deloc mulţumit. Se ridică după o vreme şi plecă să controleze personal terenul. Trecu mai bine de o oră pînă s-a întors.

— Nu e nimeni, anunţă el, prin urmare Sam Hawkens totuşi s-a înşelat.

In ciuda acestei constatări, el rîndui patru străji în locul celor două, recomandîndu-le cît mai multă atenţie şi patrulare permanentă în jurul taberei. Apoi ne culcarăm.

Dormeam agitat; mă trezeam mereu şi eram hărţuit de vise scurte, sumbre, în care Santer şi însoţitorii lui jucau rolul principal. Era, desigur, ecoul uşor explicabil al recentei noastre întîlniri, dar cînd mă deşteptai dimineaţa, persoana lui îmi stăpînea într-atît gîndurile, încît zadarnic încercam s-o alung. De fapt, se întîmplă nu o dată ca un om care îţi apare în vis să capete apoi, în existenţa ta reală, o însemnătate cu mult mai mare ca înainte.

După gustarea de dimineaţă, compusă din carne şi o fiertură de făină, Inciu-Ciuna cu fiul şi cu fiica lui se pregătiră de drum. Înainte de plecare, le cerui îngăduinţa să-i însoţesc măcar un timp. Pentru a-i asigura că nu am deloc intenţia să aflu drumul spre zăcămînt, le-am mărturisit obsesia mea în legătură cu Santer. Mă miram şi eu cum, fără nici un temei concret, am ajuns în acea dimineaţă la convingerea că Santer şi oamenii lui se întorseseră. Probabil că era efectul visului.

— Fratele meu să nu se îngrijească din pricina noastră, îmi răspunse Winnetou. Pentru a te linişti, urmă el, voi mai cerceta o dată împrejurimile. Ştim că Old Shatterhand nu rîvneşte la aur. Şi, totuşi, însoţindu-ne chiar şi pe o distanţă scurtă, ar putea să creadă că a ghicit locul zăcămîntului şi atunci ar cădea în acea ispită a prafului ucigător, care nu-i iartă pe oamenii albi pînă nu le distruge şi sufletul şi trupul. Te rug