Trebuia să mă supun. Winnetou mai controla o dată locul fără a descoperi nici o urmă, apoi tustrei plecară. Din faptul că mergeau pe jos şi nu călări, am dedus că zăcămîntul cu pricina nu se afla prea departe.

M-am tolănit în iarbă, mi-am aprins luleaua şi, ca să-mi risipesc temerile, m-am pornit pe taifas cu Sam, Dick şi Will. Dar nu-mi găseam liniştea; curînd mă sculai din nou; ceva dinlăuntrul meu nu-mi dădea pace. Îmi luai puşca şi plecai.

Poate să vînez vreo sălbăticiune, îmi ziceam, să-mi mai alung gîndurile.

Inciu-Ciuna părăsi tabăra îndreptîndu-se spre miazăzi. Eu o apucai spre nord, ca să nu se creadă cumva că umblu cu alte intenţii.

Să tot fi mers un sfert de oră cînd, spre uimirea mea, dădui de urmele a trei persoane încălţate cu mocasini. Deosebii o pereche de tălpi mari, una de dimensiuni mijlocii şi o alta mai mică. Urmele păreau proaspete. Erau, probabil, ale lui Inciu-Ciuna, Winnetou şi Nşo-ci. Se îndreptaseră mai întîi spre sud, dar apoi o luaseră totuşi spre nord, fireşte, pentru a ne deruta şi a ne face să credem ca zăcămîntul de aur se află la sud.

Să-mi fi continuat drumul? Nu. S-ar fi putut să mă zărească sau, la întoarcere, ar fi putut să-mi descopere urmele. Or, n-aş fi vrut în nici un caz să cadă la bănuială că m-am ţinut după ei. Să mă întorc în tabără? Nu prea aveam chef. O apucai deci spre răsărit.

Şi iată, după scurtă vreme trebuii să mă opresc iarăşi; o altă urmă îmi atrase atenţia. Cercetînd-o îndeaproape, constatai că provine de la trei bărbaţi care purtau cizme cu pinteni. Ca un fulger mă duse gîndul iarăşi la Santer. Paşii se înşiră pe direcţia în care ştiam că se deplasaseră cele două căpetenii; părea că pornesc dintr-o pădurice apropiată în care dominau, mai înalţi, cîţiva stejari încă înfrunziţi.

Acolo trebuia să cercetez, în primul rînd.

Judecasem bine: urma pornea într-adevăr din păduricea respectivă. Pătrunzînd înlăuntru, găsii patru cai priponiţi; erau caii lui Santer şi ai fîrtaţilor săi. Toate semnele arătau că indivizii îşi petrecuseră aici noaptea. Prin urmare, tot se înapoiaseră! Dar cu ce scop? Din pricina noastră, evident. Desigur că se purtau cu gîndul de care Winnetou îmi vorbise în ajun. Deci, nu se înşelase Sam Hawkens; zărise într-adevăr o pereche de ochi, dar, cu pripeala lui, îl alungase pe individ încă înainte de a-şi fi descărcat arma. Fuseserăm spionaţi. Santer ne urmărise, pîndind clipa cînd l-ar putea surprinde singur pe cel vizat. Totuşi, locul acesta din pădurice era mult prea departe de tabăra noastră. Cum de ne-a putut observa de aici?

Examinai copacii. Erau foarte înalţi, dar nu prea groşi; tocmai buni pentru căţărat. Pe scoarţa unuia descoperii zgîrieturi provocate fără îndoială de nişte pinteni. Indivizii se căţăraseră aşadar în copaci; de acolo, de sus, putuseră să observe, dacă nu chiar interiorul taberei, cel puţin mişcarea dimprejurul ei. Cerule! Un gînd neaşteptat mă fulgeră! Despre ce discutam noi aseară înainte ca Sam să fi zărit ochii aceia? Despre faptul că Inciu-Ciuna, împreună cu copiii săi, se va duce astăzi după aur! Spionul trebuie să fi auzit această discuţie. Dimineaţa s-a urcat într-un stejar şi i-a văzut pe tustrei cum pleacă. Apoi, la puţin timp, împreună cu haimanalele lui, a pornit în urmărire. Deci Winnetou se află în primejdie! Nşo-ci şi tatăl ei de asemenea! Trebuia să acţionez imediat, fără a pierde o clipă şi să-i ajung din urmă pe tîlhari.

Nici nu mai era timp să mă întorc în tabără