Pentru cazul că aş pierde aceste urme, căutam între timp niscai puncte de reper după care să mă orientez în ce priveşte locul zăcămîntului. Winnetou vorbise de un munte numit de el Nugget-tsil.

"Nuggeţii" sînt boabele de aur de diverse mărimi, ce se găsesc în stare naturală; "tsil", în limba apaşilor, înseamnă munte. Aşadar, zăcămîntul se afla în munţi. Măsurai din ochi depărtările; drept în faţa mea se ridicau nişte munţi destul de impunători şi împăduriţi. Unul din ei trebuia să fie muntele nuggeţilor. Faptul îmi apărea neîndoielnic.

Gloaba bătrînă pe care călăream nu excela în viteză. Smulsei din goană o nuia şi dădui imbold calului. Făcea, sărmanul, tot ce putea şi, curînd, străbăturăm şesul; munţii mi se deschideau în faţă. Urmele duceau între doi munţi, dar după un timp nu le mai putui desluşi din cauza pietrişului pe care apele îl rostogoliseră din înălţimi. Totuşi, nu descălecai, căci era în tot cazul de presupus că tîlharii urcaseră panta.

Mai încolo, însă, pe dreapta, se deschidea o văgăună al cărei fund era de asemenea pietros. Acum se punea întrebarea dacă indivizii o cotiseră la dreapta ori apucaseră drumul înainte. Descălecai şi cercetai pietrişul. Nu era uşor de descoperit vreo urmă, totuşi o găsii; ducea către văgăună. Mă săltai din nou în şa şi pornii pe urme. După puţin, drumul se bifurca; a trebuit să cobor iarăşi de pe cal. Pesemne că situaţia avea să se mai repete şi calul nu putea decît să mă incomodeze, îl legai deci de un copac şi grăbii pe jos, mai departe, după ce mă lămurisem încotro duce urma.

Străbătui repede un fel de jgheab strîmt, pietros, fără apă.

Neliniştea mă gonea mereu mai departe, într-un ritm care-mi tăia respiraţia. Ajuns pe o înălţime, m-am oprit să-mi trag sufletul; îmi continuai apoi drumul în urcuş, pînă ce urma o cotea la stînga, în pădure. Mai curînd alergam pe sub copaci decît mergeam. La început erau deşi, apoi se răreau din ce în ce. Se anunţa un luminiş. Dar n-ajunsei bine acolo că detunară cîteva împuşcături, urmate de un strigăt care îmi străpunse inima ca un jungher: era strigătul de moarte al apaşilor.

Acum nu mai alergam, ci mă năpusteam înainte ca o fiară care se aruncă asupra prăzii. Încă o împuşcătură, încă una... Aceasta era arma cu două ţevi a lui Winnetou. Îi cunoşteam detunătura. Slavă Domnului! Mai trăia, altminteri n-ar fi putut să tragă. Mai aveam doar cîteva salturi de făcut pînă să ies în luminiş, dar mă oprii ca trăsnit lîngă ultimul copac; priveliştea îmi paraliza pur şi simplu picioarele.

Luminişul nu era prea mare. Către mijlocul lui zăceau Inciu Ciuna şi Nşo-ci. Nu puteam să văd dacă mai trăiesc, dacă mai mişcă. În apropierea lor, după un bloc de stîncă, se adăpostea Winnetou; era tocmai pe cale să-şi încarce iarăşi puşca. La stînga mea, îndărătul unor copaci, stăteau pitulaţi doi dintre bandiţi, cu armele la ochi, gata să tragă în Winnetou dacă s-ar fi descoperit. Pe dreapta se furişa printre copaci un al treilea individ urmînd să cadă în spatele lui Winnetou.

Al patrulea zăcea mort chiar în faţa mea, împuşcat în cap.

Pentru moment, primii doi erau cei mai periculoşi pentru viaţa lui Winnetou. Dusei la ochi doborîtorul meu de urşi şi-i împuşcai pe amîndoi; fără a mai pierde timp cu încărcarea armei, mă năpustii după cel