de-al treilea. Auzind împuşcătura, se întoarse fulgerător spre mine. Văzu că mă apropii, ochi şi trase. Dar sărisem în lături şi glonţul nu mă nimeri. Atunci banditul se dădu bătut şi o luă la goană către adîncul pădurii. Mă repezii după el. Era însuşi Santer. Încercai să-l ajung, însă depărtarea dintre noi era prea mare. Îl zării încă la capătul luminişului, dar mai încolo, în pădure, îl pierdui, din păcate, nu-l mai puteam prinde, oricîtă silinţă mi-aş fi dat. Nu era chip să-l ajung. De aceea luai drumul îndărăt, mai ales că-mi era de Winnetou. Dacă are nevoie de mine?

Ieşii din nou la lumină şi-l văzui îngenuncheat lîngă tatăl şi sora lui, cercetînd, plin de îngrijorare, dacă mai sînt în viaţă. Cînd mă zări, se ridică pentru o clipă. Avea o expresie pe care n-o voi uita niciodată. În ochii lui erau noapte şi durere nebună. Îmi spuse:

— Fratele meu Old Shatterhand vede ce s-a întîmplat. Nşo-ci, cea mai frumoasă şi mai bună dintre fiicele apaşilor, nu se va mai duce în oraşul feţelor palide; mai licăreşte în ea un strop de viaţă, dar ochii ei vor rămîne de-a pururea închişi.

Nu eram în stare să scot o vorbă; n-aveam ce spune sau întreba.

Ce să fi întrebat? Vedeam doar cum stau lucrurile. Zăceau amîndoi într-un lac de sînge, Inciu-Ciuna lovit în cap şi "Zi-Frumoasă" împuşcată în piept. Căpetenia murise pe loc, fata mai respira, greu, precipitat, în timp ce obrajii ei frumoşi, bronzaţi, deveneau tot mai palizi, mereu mai palizi. Chipul ei catifelat se subţia şi masca morţii se aşternea treptat peste gingaşele ei trăsături.

Deodată, avu o tresărire uşoară. Îşi întoarse capul către tatăl mort şi pleoapele i se întredeschiseră. Îl văzu pe Inciu-Ciuna scăldat în sînge şi se cutremură de groază — numai că, în starea ei de slăbiciune, nici groaza nu reuşi să-i schimbe înfăţişarea. Părea că-şi adună gîndurile; apoi îşi reveni întrucîtva, înţelese cele întîmplate şi-şi duse mîna la inimă. Simţi şuvoiul de sînge cald şi suspină adînc.

— Nşo-ci, buna, singura mea surioară! Se jelea Winnetou cu un glas frînt, inimitabil. Fata îşi ridică ochii.

— Winnetou... fratele... meu! Şopti ea. Răzbună-mă... răzbună-mă! Apoi privirea îi lunecă spre mine şi un surîs cald de o clipă jucă în jurul buzelor ei palide.

— Old... Shatter... hand! Îngînă ea. Eşti... aici! Atunci pot... să mor... aşa...

Asta a fost totul. Moartea îi închise pentru vecie gura. Era de parcă mi s-ar fi rupt inima în două; simţeam nevoie de aer; sării în picioare — pentru că îngenuncheasem şi eu lîngă biata fată — şi scosei un răcnet, al cărui ecou ricoşa din pădurile munţilor învecinaţi.

Winnetou se ridică şi el, încet, apăsat parcă de o povară uriaşă.

Mă îmbrăţişa şi zise:

— Acum sînt morţi! Cel mai mare şi mai nobil conducător al apaşilor şi Nşo-ci, sora mea, care îţi dăruise sufletul. A murit cu numele tău pe buze. Să nu uiţi, frate, să nu uiţi niciodată!

— Nu, n-am să uit! Strigai.

Chipul lui Winnetou luă o altă expresie şi glasul lui părea un huruit de tunet depărtat şi ameninţător:

— Ai auzit care i-a fost ultima dorinţă?

— Da.

— Răzbunare! Da, am s-o răzbun cum încă nici o crimă n-a fost răzbunată! Ştii tu cine sînt ucigaşii? I-ai văzut doar. Erau feţele palide cărora nu le făcusem nici un rău. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi pînă la pieirea celui din urmă indian. Şi chiar dacă nu vom pieri cu toţii uci