Politica bolşevică în domeniul religios a avut două faţete: una culturală, cealaltă politică. Ca şi alţi socialişti, noii conducători ai Rusiei vedeau în credinţa religioasă o superstiţie care frâna modernizarea societăţii. Ei acordau însă o atenţie cel puţin egală structurilor instituţionale, mai ales Bisericii Ortodoxe, din cauza puterii şi ideologiei sale conservatoare.

Aşa cum se întâmplase şi în cazul altor domenii ale politicii lor culturale, bolşevicii erau divizaţi asupra căilor de urmat pentru atingerea obiectivului. Unii dintre ei afirmau că religia este expresia primară a unei nevoi spirituale reale, care trebuia satisfăcută prin dirijarea oamenilor spre credinţe de natură laică. Alţii militau pentru atacarea directă a religiei, prin mijloacele persecuţiei şi ale ridiculizării. Cele două tactici au coexistat o vreme, însă în cele din urmă adepţii ateismului dur au obţinut câştig de cauză.

În privinţa instituţiilor religioase, noile autorităţi au adoptat de la bun început o poziţie inflexibilă: ele nu îşi aveau locul într-o societate comunistă. Campania desfăşurată împotriva lor, mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe, a luat forme dintre cele mai diverse: eliminarea mijloacelor de subzistenţă ale clerului, spolierea lăcaşurilor de cult şi schimbarea destinaţiei lor, scoaterea în afara legii a învăţământului religios, înlocuirea sărbătorilor religioase cu festivităţi comuniste.

În timpul ţarismului, ortodoxia era religia oficială. Deţinătoare a unor privilegii speciale, Biserica Ortodoxă plătea acest statut favorizant printr-o dependenţă totală faţă de monarhie. Încă de la Petru cel Mare, care abolise puterea patriarhului, ea era administrată de un organism spiritual, Sfântul Sinod, în frunte cu un laic. Clericii cu orientări reformatoare vedeau în această dependenţă faţă de monarhie un izvor de slăbiciune, revendicând un mai mare grad de independenţă. Ei nu reprezentau însă decât o minoritate în sânul ierarhiei ecleziastice, predominant conservatoare.

În 1917, înalţii ierarhi ortodocşi s-au întrunit la Moscova, pentru prima oară în ultimele două secole şi jumătate. Conservatorii au obţinut fără dificultate câştig de cauză împotriva reformatorilor, care ar fi dorit ca biserica să fie condusă de o adunare a clerului, şi au reinstituit puterea patriarhului. Alegerea a căzut asupra mitropolitului de Moscova, Tihon, ierarh cu vederi moderate şi profund credincios, însă cu o personalitate mai degrabă docilă. Tihon voia ca biserica să se ţină departe de politică şi să se dedice exclusiv misiunii de a oferi credincioşilor sprijinul spiritual atât de necesar în vremuri de restrişte. Patriarhul nu a reacţionat la măsurile prin care noul regim urmărea să restrângă activitatea instituţiilor religioase: naţionalizarea proprietăţilor funciare ale bisericilor şi mânăstirilor, legalizarea căsătoriei civile şi preluarea de către stat a şcolilor administrate până atunci de biserică. Nu a mai putut însă păstra tăcerea în faţa războiului civil dezlănţuit de bolşevici. La 19 ianuarie/l februarie, Tihon a emis o enciclică împotriva „monştrilor neamului omenesc”, care „în locul iubirii creştineşti, semănau răutatea, ura şi vrajba între fraţi”. Patriarhul arunca anatema asupra creştinilor care luau parte la astfel de grozăvii.

Bolşevicii au reacţionat la mesajul lui Tihon în ziua imediat următoare, printr-un decret care fixa principiile după care avea să se desfăşoare pe viitor activitatea instituţiilor religioase în Rusia. Purtând titlul înşelător de „Decret cu privire la separarea bisericii de stat”, el proclama într-adevăr această separare, dar conţinea o serie de alte prevederi care atacau fundamentele economice ale bisericii. Era ordonată astfel confiscarea tuturor bunurilor bisericeşti, inclusiv a clădirilor şi a obiectelor de cult, şi se interzicea clerului să perceapă dări. Decrete ulterioare aveau să interzică predarea învăţăturilor religioase minorilor. În interpretarea autorităţilor, separarea dintre biserică şi stat însemna că biserica nu putea acţiona ca un organism unitar; erau tolerate doar anumite capitole ale activităţii religioase, nu şi biserica în integralitatea ei. Conlucrarea şi chiar simpla consultare între clericii din diferite parohii constituiau o probă concludentă de atitudine contrarevoluţionară. În timpul războiului civil, pentru a nu trezi mânia populară, autorităţile s-au ferit să pună în aplicare cu stricteţe prevederile decretului, pregătind însă terenul pentru implementarea lor în momentul în care poziţia regimului avea să fie consolidată.

De-a lungul anului 1918, numeroase biserici şi mânăstiri au fost jefuite de soldaţi, marinari şi de Gărzile Roşii. În unele locuri, preoţii au fost ucişi şi procesiunile religioase atacate. Conform unor surse comuniste, între lunile februarie şi mai ale anului respectiv, 687 de persoane şi-au pierdut viaţa în timp ce participau la procesiuni religioase sau încercau să apere bunurile bisericii. Guvernul comunist şi Biserica Ortodoxă se aflau în stare de război.

Conflictul avea să se înteţească începând cu octombrie 1918, când patriarhul Tihon a condamnat în mod public teroarea roşie, chemându-i pe liderii comunişti să pună capăt ororilor: „De nu, sângele nevinovat pe care îl vărsaţi va striga împotriva voastră (Luca 11,51) şi veţi pieri de sabie, voi cei care aţi ridicat sabia (Matei 26,52).” Pentru aceste cuvinte, Tihon a fost plasat în arest la domiciliu.

În 1922, Biserica Ortodoxă îşi pierduse deja privilegiile şi bunurile pe care le deţinuse. Ea continua totuşi să păstreze statutul aparte de unică instituţie în Rusia Sovietică (în afara minusculei Academii de Ştiinţe) rămasă în afara sferei de autoritate a Partidului Comunist. Lenin considera această situaţie intolerabilă. Cu toate că biserica acceptase tacit noul regim şi nu mai reprezenta o ameninţare directă la adresa lui, liderul bolşevic, aflat într-o stare de iritare tot mai accentuată şi căutând ţapi ispăşitori pentru eşecurile lui politice, a decis să o zdrobească. În acest scop, a provocat un conflict deschis, folosind tactica deja cunoscută a unui atac concertat din interior şi din afară: din interior, prin exploatarea neînţelegerilor dintre clerul conservator şi cel cu orientare reformatoare; din afară, prin arestarea ierarhilor conservatori şi judecarea lor pentru pretinse acţiuni subversive. Campania împotriva bisericii, lansată în martie în 1922, viza distrugerea o dată pentru totdeauna a ultimelor rămăşiţe de autonomie a instituţiilor religioase, cu alte cuvinte repetarea loviturii din octombrie 1918, de astă dată împotriva bisericii, ultimul vestigiu al vechii orânduiri.

Pretextul l-a reprezentat pretinsa indiferenţă a bisericii faţă de soarta celor 30 de milioane de cetăţeni sovietici loviţi de foametea din primăvara anului 1921 (vezi Capitolul XV). Ideea de a folosi foametea ca pretext pentru a îngenunchea biserica i-a aparţinut lui Troţki. Acesta a propus să se ceară bisericii