să cedeze toate obiectele de valoare care îi aparţineau, inclusiv vasele sfinţite; ele urmau să fie vândute, iar sumele obţinute utilizate pentru ajutorarea celor înfometaţi. Odată adoptată această strategie, autorităţile aveau să respingă toate ofertele de compromis ale patriarhului Tihon: regimul era interesat nu atât să salveze victimele foametei, cât să distrugă biserica.

Un decret emis la 26 februarie 1922 dădea sovietelor dreptul să confişte toate obiectele bisericeşti din aur, argint sau pietre preţioase, inclusiv vasele sfinţite folosite în ritualul ortodox, a căror utilizare în alte scopuri era considerată de către biserică un sacrilegiu. După cum era de aşteptat, Tihon a refuzat să se supună prevederilor decretului, ameninţându-i cu excomunicarea pe cei care ar fi participat la punerea lor în aplicare. Pentru atitudinea lui, patriarhul a fost plasat din nou în arest la domiciliu.

În multe locuri, mulţimile de credincioşi au opus o rezistenţă directă trupelor implicate în confiscări. Sutele de incidente de acest gen înregistrate au fost puse imediat pe seama unor pretinse organizaţii „contrarevoluţionare”, care ar fi acţionat la ordinele emigraţiei. Într-un astfel de episod, petrecut la începutul lunii martie la Şuia, centru al industriei textile situat la nord-est de Moscova, civili neînarmaţi au izgonit o companie de militari echipaţi cu mitraliere. Alarmat de reacţia populaţiei, Politburo-ul a decis suspendarea temporară a confiscărilor.

Lenin însă, care, bolnav fiind, nu mai lua parte la dezbaterile din Politburo, a hotărât să treacă peste decizia colaboratorilor lui, convins că foametea le oferea comuniştilor o şansă unică de a înfrânge biserica, demonstrând ţăranilor că aceasta rămânea insensibilă la suferinţele lor. Într-o notă interminabilă adresată Politburoului la 19 martie 1922, dar făcută publică abia în 1970, Lenin insista ca asaltul împotriva bisericii să fie continuat cu toată hotărârea:

 

Acum şi numai acum, când în regiunile lovite de foamete a apărut canibalismul, iar drumurile sunt acoperite de sute şi mii de cadavre, putem (şi de aceea trebuie) să trecem la confiscarea bunurilor [bisericii] cu toată energia, fără milă, recurgând la toate mijloacele pentru a înăbuşi orice urmă de rezistenţă… Trimiteţi la Şuia pe unul dintre cei mai energici, mai inteligenţi şi mai eficienţi dintre membrii Comitetului Central Executiv al întregii Rusii… care urmează să primească instrucţiuni verbale prin intermediul unui membru al Politburoului. Aceste instrucţiuni vor cere arestarea cât mai multor reprezentanţi ai clerului, notabilităţilor şi burgheziei din Şuia, sub suspiciunea implicării lor directe sau indirecte în acte de rezistenţă violente… Imediat ce acest lucru se va fi realizat, persoana respectivă se va întoarce la Moscova şi va prezenta un raport… Pe baza raportului, Politburo-ul va da directive detaliate autorităţilor judiciare, tot pe cale verbală, ca judecarea răzvrătiţilor din Şuia, care se opun ajutorării celor care mor de foame, să se desfăşoare cu maximum de operativitate şi să se încheie prin executarea unui număr cât mai mare dintre ei… pe cât posibil, nu doar în oraşul respectiv, ci şi la Moscova şi în alte câteva centre ale bisericii… Cu cât vom executa un număr mai mare de burghezi şi clerici reacţionari, cu atât mai bine.

 

Istoricul rus D. A. Volkogonov, care a avut acces nelimitat la arhivele sovietice, a descoperit printre documentele rămase de la Lenin un ordin în care acesta cerea să fie informat zilnic asupra numărului de preoţi care erau împuşcaţi.

„Procesele” au început aproape imediat. Erau mai degrabă spectacole de teatru „agitatoric” decât proceduri judiciare, cu o distribuţie aleasă cu grijă şi deznodământul dinainte stabilit de autorităţi. În aprilie 1922, cincizeci şi patru de preoţi şi laici au făcut obiectul unor astfel de proceduri în Moscova; în iunie, „procese” similare au avut loc şi la Petrograd. Unii dintre acuzaţi au fost condamnaţi la moarte. Conform unui ziarist englez, campania din 1922 împotriva bisericii a făcut 28 de victime printre episcopi şi 1215 printre preoţi. Mărturii recent scoase la iveală arată că în timpul conflictului legat de bunurile bisericii au fost executate sau ucise mai mult de 8000 de persoane. În termeni băneşti, rezultatele acestei campanii au fost minime; bisericile aveau mult mai puţine averi decât le atribuia imaginaţia populară. În măsura în care o evaluare poate fi realizată, statul a obţinut între 4 şi 8 milioane de dolari, prima cifră fiind, se pare, mai aproape de realitate. O foarte mică parte din această sumă a fost folosită pentru ajutorarea celor înfometaţi, fondurile destinate acestui scop provenind în cea mai mare parte din surse americane şi europene.

 

* * *

 

Campania împotriva bisericii a fost însoţită de atacuri propagandistice la adresa credinţelor şi riturilor religioase. În 1919, autorităţile au ordonat expunerea în public a relicvelor de sfinţi, cărora ruşii pioşi le atribuiau puteri miraculoase. Comuniştii voiau să scoată la iveală că mormintele nu conţineau rămăşiţele perfect conservate ale unor sfinţi, aşa cum susţinea biserica, ci schelete sau falsuri. Oricare va fi fost rezultatul asupra intelectualilor, în rândul oamenilor obişnuiţi efectele au fost contrare aşteptărilor. Un ţăran bătrân explica unui vizitator american: „Sfinţii noştri s-au ridicat la cer şi au înlocuit moaştele cu zdrenţe şi paie, văzând că mormintele lor erau pângărite de necredincioşi. A fost o mare minune.”

Fără a se lăsa descurajate, organizaţiile ateiste, sprijinite mai ales de Komsomol, organizaţia tineretului comunist, au lansat la sfârşitul anului 1922 o campanie prin care încercau să discrediteze Crăciunul, ca şi sărbătorile altor culte. În numeroase oraşe s-au organizat în bătaie de joc „festivităţi religioase”, cea mai cunoscută dintre ele fiind aşa-zisul „Crăciun komsomolist”. Grupuri de tineri primeau sarcina să defileze cu efigii care le imitau pe cele bisericeşti şi să caricaturizeze ceremoniile desfăşurate în bisericile pe lângă care treceau. Îmbrăcaţi ca preoţi sau rabini, participanţii străbăteau străzile Moscovei, maimuţărindu-se şi rostind blasfemii. Erau urmaţi de tinere fete care intonau:

 

N-avem nevoie de rabini, nu ne trebuie preoţi,

Loviţi burghezii, sugrumaţi culacii!

 

Carnavaluri asemănătoare au fost organizate şi în alte locuri. În Gomei, oraş din Bielorusia în care convieţuiau mai multe etnii, un teatru local a pus în scenă un „proces al dumnezeilor” ortodocşilor şi evreilor. Judecătorii şi publicul i-au condamnat la moarte şi, în ziua de Crăciun, cei „judecaţi” au fost