S-a încercat ridiculizarea în ochii copiilor a Sfântului Nicolae şi a îngerilor, despre care se afirma că slujesc la „îndoctrinarea minţilor fragede”. Pentru a lovi în credinţele „decadente”, autorităţile organizau în Ajunul Crăciunului spectacole de teatru la care copiii puteau asista la „satirizarea Conferinţei de la Lausanne, a regimului Kerenski şi a vieţii burgheziei străine”.

Martorii din epocă relatează că oamenii reacţionau la sacrilegii cu o groază mută. Dovadă stă şi rezoluţia din 1923 a Partidului Comunist, care punea capăt acţiunilor de acest gen, motivând că ele nu făceau decât să întărească „fanatismul religios”. Campania ateistă avea să continue în forme mai puţin ostentative. O „Societate a celor fără Dumnezeu” ridiculiza în ziarul său şi în alte tipărituri toate religiile. În privinţa evreilor, ea recurgea la stereotipuri antisemite, care anticipau practicile naziştilor.

Acestea erau coordonatele generale ale atacurilor din afară împotriva bisericii şi a religiei. Aşa cum am precizat deja, ele au fost însoţite de o campanie din interior, care urmărea divizarea bisericii. Pentru a-şi atinge scopul, regimul a atras elementele reformiste din Biserica Ortodoxă, organizând o aşa-zisă „Biserică Vie”. Noua instituţie a luat fiinţă în martie în plină campanie de confiscare a bunurilor bisericeşti. Administrată de un departament special din cadrul GPU, ea cuprindea preoţi care renegaseră biserica tradiţională.

În mai 1922, câţiva astfel de preoţi colaboraţionişti l-au vizitat pe Tihon la mânăstirea de lângă Moscova unde i se stabilise domiciliu forţat. Ei i-au cerut patriarhului să convoace un consiliu al bisericii şi să renunţe la poziţia pe care o deţinea. Tihon a cedat, fiind înlocuit de o nouă instituţie, controlată de guvern prin intermediul poliţiei secrete, înalta Administraţie Bisericească, similară în linii mari vechiului Sfânt Sinod. S-a declanşat o campanie publică pentru abolirea instituţiei patriarhale. Unii episcopi, înspăimântaţi, s-au alăturat Bisericii Vii. Cei care au refuzat să recunoască noua ierarhie ilegitimă au fost arestaţi şi înlocuiţi cu clerici mai docili. În august 1922, Biserica Ortodoxă s-a divizat: din cei 143 de episcopi, 37 au intrat în Biserica Vie, 36 au respins-o, iar 70 au rămas neutri. Tihon a anatemizat înalta Administraţie Bisericească şi pe toţi cei care aveau vreo legătură cu ea. Biserica tradiţională, scoasă practic în afara legii, avea să intre în clandestinitate.

Aservirea totală a Bisericii Vii faţă de noul regim s-a manifestat prin hotărârile adoptate la cel de-al doilea Consiliu al Bisericii, organizat în aprilie 1923, cu participarea clerului colaboraţionist. Adunarea a salutat puciul din octombrie 1917 ca pe o „faptă creştinească”, negând că bolşevicii ar fi persecutat biserica şi exprimându-şi recunoştinţa faţă de Lenin, „lider mondial” şi „tribun al dreptăţii sociale”. Guvernul sovietic, s-a afirmat atunci, era singurul din lume care lucra pentru împlinirea „idealului împărăţiei Domnului”. Instituţia patriarhală a fost desfiinţată.

În acest moment, Tihon a cedat. Speriat probabil de perspectiva unei scindări definitive a bisericii, fostul patriarh a abjurat într-o scrisoare adresată în iunie 1923 autorităţilor trecutul său „antisovietic” şi a retras anatema pe care o aruncase asupra Bisericii Vii. Drept răsplată, regimul a permis redeschiderea bisericilor patriarhale. Tihon avea să moară în aprilie 1925; într-un testament a cărui autenticitate trebuie pusă sub semnul întrebării, el îndemna credincioşii să sprijine guvernul sovietic. Până la prăbuşirea comunismului la începutul anilor ’90, biserica nu avea să mai creeze probleme regimului.

Odată misiunea ei îndeplinită, Biserica Vie a pierdut sprijinul Kremlinului, dispărând treptat din viaţa ţării. La începutul anilor ’30, majoritatea conducătorilor ei au fost arestaţi.

Cu toate că mulţi dintre credincioşii creştini aveau sentimentul că persecuţiile erau opera evreilor, instituţiile evreieşti au suferit şi ele de pe urma politicii antireligioase a bolşevicilor.{48} Există opinii după care evreii au fost, în anumite privinţe, victimizaţi în mai mare măsură decât creştinii, pentru că instituţiile lor religioase erau nu doar spaţii rituale şi de educare a tinerilor, ci şi centre ale vieţii comunitare. Unul dintre cercetătorii care sprijină acest punct de vedere este Nora Levin:

Atacurile îndreptate împotriva vieţii religioase evreieşti au fost deosebit de dure şi de eficace, fiindcă la evrei credinţa şi practicile religioase se regăsesc în toate aspectele vieţii de zi cu zi… Relaţiile de familie, munca, rugăciunea, învăţătura, distracţia şi cultura sunt parte a unui întreg: e de ajuns să atingi o latură şi întregul va fi afectat.

Persecuţiile împotriva practicilor religioase evreieşti au fost încredinţate partidului social-democraţilor evrei, Bund, care fuzionase în 1921 cu Partidul Comunist. Reprezentanţii Bundului dispreţuiau religia la fel de mult ca bolşevicii şi nutreau o ură adâncă faţă de sionism, mişcare cu mai mult succes în rândul populaţiei evreieşti. Organizaţi în „Secţii evreieşti” (Evsekţii), ei desfăşurau acţiuni antireligioase după tacticile cunoscute, profanând sinagogi şi transformându-le în cluburi sau depozite. Tot Bund-ul este responsabil pentru desfiinţarea instituţiilor tradiţionale de autoadministrare ale comunităţilor evreieşti. Secţiile evreieşti au convins conducerea Partidului Comunist să interzică utilizarea ebraicii, limbă „burgheză” (în favoarea idişului) şi să persecute mişcarea sionistă.

Secţiile evreieşti au avut aceeaşi soartă ca şi Biserica Vie, fiind lichidate în decembrie 1929. Cei mai mulţi dintre funcţionarii lor au făcut obiectul epurărilor, iar unii din ei au fost executaţi.

Biserica Catolică nu a scăpat nici ea atacurilor. În martie 1923, autorităţile au înscenat un proces unui număr de şaisprezece clerici catolici, cei mai mulţi dintre ei polonezi. Ierarhul catolic cu rangul cel mai înalt a fost condamnat la moarte, dar presiunile puternice din afara Rusiei au dus la graţierea lui. Un alt preot a fost totuşi împuşcat.

Dintre cele trei culte principale, islamul a avut parte de tratamentul cel mai tolerant. Faptul se explică în mare parte prin teama Moscovei că persecutarea credincioşilor musulmani ar fi putut trezi nemulţumiri în rândul populaţiei musulmane din Orientul Mijlociu, pe care bolşevicii voiau să o atragă de partea lor. Spre deosebire de preoţii ortodocşi şi de rabini, preoţii musulmani au primit drept de vot; au putut continua învăţământul religios şi şi-au păstrat proprietăţile. Privilegiile clerului musulman aveau să fie menţinute până la sfârşitul deceniului.

Efectul persecuţiilor asupra sentimentelor religioase ale populaţiei este greu de măsurat. Impresia de ansamblu pe care o oferă relatările martorilor oculari este că, deşi comuniştii au reuşit să slăbească Biserica Ortodoxă,