se va sili la rândul său să capete tronul Moldovei, manipulând alegerile din 19 iulie 1857, ca să aducă în Divanul de la Iaşi o majoritate potrivnică unirii cu Muntenia. Va fi nevoie de perseverenta lui Napoleon III ca s-o convingă pe regina Victoria, la întrevederea de la Osborne (2-7 august 1857), pentru a determina Poarta să anuleze alegerile trucate. Ca urmare a acestui fapt, majorităţile unioniste din cele două adunări, din Moldova şi din Muntenia, vor alege, în ianuarie 1859, un singur domnitor, în persoana lui Alexandru loan Cuza, punând astfel bazele României moderne. O soră a lui Nicolae Vogoridi, Ana, s-a măritat cu cretanul Musurus-pasa, şi el slujitor credincios al Porţii, care avea să fie ambasadorul Turciei la Londra şi chiar mare vizir. Fiica lor, Ralu, căsătorită cu fiul mai mare al domnitorului Gheorghe Bibescu, adoptat Brâncoveanu, va fi mama poetei Ana Basarab-Brâncoveanu, contesă de Noailles.

  36 Printul de Ligne (Charles-Joseph) născut la Bruxelles în 1735, intrase de tânăr în armata austriacă, asemeni tatălui şi bunicul său, şi se distinsese în cursul ultimelor bătălii din timpul Războiului de Şapte Ani. Pe cât de bun soldat, pe tot atât de fermecător curtean, va fi trimis de losif II pe lângă armatele lui Potemkin la asediul de la Ociakov. Mai târziu, se va insinua că s-ar fi bucurat, ca şi alţii, de favorurile Ecaterinei II.

  37 Radu Rosetti, descendentul unei familii din cele mai bogate şi mai puternice ale aristocraţiei moldoveneşti, nepot, prin mama sa, al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore V Ghica, el însuşi membru de seamă al partidului conservator, a fost, la începutul secolului nostru, unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai dreptului ţăranilor de a stăpâni pămânrul pe care-1 muncesc, drept pe care a încercat să-1 statornicească nu numai pe considerente umanitare, sociale sau economice, ci şi pe argumente juridice şi istorice care au suscitat vii discuţii. A lăsat Amintiri, a căror primă parte („Ce am aflat eu de la alţii") este o adevărată mină de informaţii asupra vieţii boierilor din Moldova pe vremea bunicului său, hatmanul, apoi marele logofăt Radu (Ră-ducanu) Rosetti (1762-1838) (v. Bibliografie).

  38 Ion Ghica (1816-1897) făcea parte din ramura muntenească a familiei Ghica. Străbunicul său, marele ban Dimitrie Ghica, fusese, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, căpetenia boierilor din „partida naţională", şi doi din unchii săi mari, Grigore şi Alexandru Ghica, fuseseră, unul după altul, primii domnitori „pământeni", după era fanariotă. După mamă, se înrudea cu câteva mari familii de boieri patrioţi, Câmpinenii, Cantemirestii, Dudeştii, Văcărestii, Grădistenii. Fost student al Scolii de Mine din Paris, Ion Ghica avea să fie el însuşi unul din capii revoluţiei din Muntenia de la 1848. Delegat la Constantinopol de către mişcarea revoluţionară, va rămâne acolo după eşecul acesteia Bucurându-se de încrederea guvernului turc, avea să fie – în timpul Războiului Crimeii – bey de Samos, cu titlul de print, adăugind astfel cea de-a unsprezecea coroniţa pe arborele genealogic al familiei Ghica, de vreme ce nu putuse urca pe tronul Principatelor Unite, ambiţie de care 1-au bănuit detractorii săi. După Unirea din 1859, va fi în mai multe rânduri prim-ministru de fiecare dată pentru scurt timp. Nefiind în stare să se supună unui partid, îşi va sfârşi cariera politică la Londra, din 1881 până în 1891. De acolo, la bătrâneţe, într-o serie de scrisori către prietenul său Vasile Alecsandri (publicate treptat în revista Societăţii literare „Junimea"), va arăta că este un prozator plin de vervă şi de talent, lăsându-ne, despre epoca de tranziţie pe care a trăit-o în tinereţe, memorii care sunt o sursă de informaţii foarte preţioase şi de anecdote mai mult sau mai putin autentice, însă întotdeauna semnificative. Opera lui completă a fost reeditată nu prea demult; ea cuprinde, în afară de amintirile din copilărie şi de amintirile despre revoluţia de la 1848 şi cele din exilul său, numeroase articole de economie politică, ce conţin date statistice de un real interes (v. Bibliografie).

  39 Misiunea Dudescului la Paris, probabil din cauza caracterului ei secret, n-a lăsat, se pare, nici o urmă în arhivele franceze. Realitatea ei nu poate fi însă tăgăduită. Ea este întărită nu numai de povestirea nepotului său Ion Ghica şi de o întreagă legendă care a circulat în tară, dar şi de povestirea lui Lagarde, pe care o cităm în altă parte, precum şi de un raport, făcut mai târziu de baronul Rreuchely, consulul Prusiei la Bucureşti, către ministrul său Miltitz, datând din 6 ianuarie 1822: „O singură călătorie la Paris, pe vremea când Bonaparte se afla încă acolo, 1-a costat pe logofătul Dudescu suma de 75 000 de ducaţi, aşa cum el însuşi mi-a spus" (Documentele Hurmuzaki, X, p. 132). Singura îndoială care stăruie este în privinţa datei la care ar fi avut loc această călătorie. Ghica o situează în 1800; Xenopol (Istoriapartidelor. op. cit) în 1803, fără să explice de ce; Radu Rosetti, în Amintiri, scrie că a fost o dată cu cea a boierului moldovean Gheorghe (lordache) Catargi, în 1808 – dar se înşală, întrucât misiunea lui Catargi a avut loc în 1810-1811. Ultimul biograf al Dudescului, Al. Alexianu (Un bucureştean de altădată., v. Bibliografie), înclină pentru data propusă de Ghica: vara lui 1800. Ion Ghica a revenit asupra acestui episod într-un articol apărut în 1896, în Annales de l'Ecole Libre des Sciences Politiques (v. Bibliografie), unde povesteşte câteva din excentricităţile prin care Dudescu îşi închipuise că avea să poată atrage atenţia celor din preajma lui Bonaparte; de pildă, pentru o petrecere dată într-o seară în palatul său de pe lângă Champs-Elysees, se pare că ar fi cumpărat enorme cantităţi de zahăr de la cofetarii din Paris, ca să-1 împrăştie pe o alee ce ducea la reşedinţa lui şi să le arate musafirilor – în miezul verii – ° sanie trasă de cai, aşa cum era trasă iama la Bucureşti. Un alt exemplu de extravagantă ne este dat de Lagarde, care îl însoţeşte în călătorie în 1813: la n dineu dat în cinstea lui de printul Kohăry, guvernatorul Pestei, Dudescu dăruieşte celor două vecine ale sale