Cărți «Intre Orient Si Occident descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
40 Citat de E. D. Tappe în „Some New English Travellers." (v. Bibliografie).
41 In Alexandru ODOBESCU, Scrieri alese, ed. comentată de N. Mihăiescu, Ed. Universul, Bucureşti, 1943; capit. „Poeţii Văcăreşti", p. 218, nota 1. lenă-chită Văcărescu (1740-1799) este, incontestabil, figura cea mai emoţionantă dintre boierii români din acea epocă. Nepot al celuilalt lanache Văcărescu, cel care fusese decapitat împreună cu Brâncoveanu în 1714, este, ca şi Dimi-trie Cantemir, un erudit şi un poliglot: învăţase slava veche, greaca veche şi modernă, turca, araba, persana, franceza, germana şi italiana. Dintre limbile occidentale, pe aceasta din urmă o mânuieşte cel mai bine. în această limbă stă de vorbă, în mai multe rânduri, cu losif II, în timpul unei misiuni încredinţate de Alexandru Ipsilanti, în 1782, ca să încerce să-i aducă înapoi fiii care fugiseră la Viena – Viena, unde Văcărescu uluieşte Curtea prin fastul şi erudiţia sa şi unde se împrieteneşte cu baronul de Breteuil, ambasadorul lui Ludovic XVI. lenăchită Văcărescu, autor de versuri şi al unei prime gramatici româneşti, este socotit ca marele precursor al renaşterii romaneşti din secolul al XlX-lea.
42 Ne putem întreba dacă acest precedent nu a inspirat cumva generaţiei următoare protagoniştii unui alt divorţ, care a dat naştere, în anii 1870, unei „cauze celebre", bine cunoscută specialiştilor în drept international privat: prinţesa de Bauffremont, născută Valentine de Caraman-Chimay, dorind să divorţeze ca să se poată mărita cu Gheorghe Bibescu, fiul fostului domnitor al Munteniei, s-a dus să se naturalizeze în ducatul de Saxa-Altenburg, unde divorţul era admis, pe câtă vreme în Franţa era interzis; a obţinut divorţul şi s-a căsătorit cu Bibescu. Curtea de Casaţie franceză printr-o hotărâre din 1878, care a devenit jurisprudenţa, a socotit că divorţul şi recăsătorirea nu erau valabile în Franţa, întrucât naturalizarea fusese făcută cu intenţii frauduloase, numai cu scopul de a ocoli legea franceză.
43 Ne-am ocupat pe îndelete de chestiunea originii instituţiei nobiliare şi a rolului „marilor boieri" în articolul „Les grands boâars." apărut îri voi. XLVI al Siidost-Forschungen, 1987 (v. Bibliografie).
44 Nu acesta e desigur cazul lui Mihai Viteazul, ieşit totuşi din rândurile marii boierimi, grupată în jurul fraţilor Buzescu, mândri cavaleri de tip medieri, cu toate calităţile şi păcatele lor. S-o ascultăm pe Sima, văduva lui Stroe Buzescu, rămas în amintirea poporului ca un erou de legendă pentru faptele sale măreţe împotriva tătarilor; povestind intrarea lui Mihai Viteazul într-un oraş, Sima scrie: „Veni Vodă cu Buzestii şi boierii.", ca şi cum fraţii Bu-zescu ar fi alcătuit o categorie specială între boieri şi domnitor. Ne duce cu gândul la trufaşa deviză a familiei de Rohan: Roy ne puis, prince ne daigne (Nu pot fi rege, iar print nu voi să fiu.) în 1595, boierii trimişi de Mihai Viteazul ca să negocieze un tratat de alianţă cu principele Transilvaniei, Sigis-mund Bâthory, şi-au înşelat stăpânul semnând cu transilvăneanul un adevărat pact de vasalitate potrivit căruia în Tara Românească puterea revenea în realitate unui sfat de doisprezece boieri. Dacă, datorită autorităţii lui Mihai Viteazul, clauza aceasta rămăsese literă moartă, după dispariţia lui această atotputernicie a oligarhiei, fără a avea nevoie de o consfinţire scrisă, este un fapt împlinit, în 1631, profitând de o puternică mişcare populară de nemulţumire, boierii i-au smuls domnitorului Leon Tomsa, în timpul unei Adunări a Stărilor, o adevărată „cartă a libertăţilor", prin care obţineau privilegii importante: de pildă, scutirea de unele impozite şi de anumite responsabilităţi fiscale, precum şi renunţarea la dreptul pe care îl avea domnitorul să osândească un boier la pedeapsa capitală, fără judecata Sfatului Boierilor. Din acel moment, domnitorii nu vor mai fi decât reprezentanţii sau instrumentele unui partid al marilor boieri (în Tara Românească, cel al Cantacuzinilor, al Bălenilor sau al Golestilor, iar în Moldova, cel al Sturdzestilor, al Costineştilor sau al Ro-settestilor). Până într-atât încât, în 1672, un Ilie Sturdza va refuza tronul Moldovei pe care i-1 ofereau boierii: se simţea mai puternic în „boieria" lui decât pe tronul tării.
45 A se vedea îndeosebi N. STOICESCU, Dicţionar al marilor dregători. (v. Bibliografie), Introducere: „Prima dintre (concluzii) este aceea că marea majoritate a dregătorilor (circa 90 %) au făcut parte din familii boiereşti cunoscute, datele din lucrare confirmând „învăţătura" lăsată de Neagoe Basarab fiului său, Teodosie, că dacă cei „de neam mare" şi rudele domneşti erau destoinici pentru dregătorie „este bine să fie aceia în dregătorii. pentru că se cuvine să fie şi a fost şi mai înainte".
46 Ion IONAŞCU – „L'influence des Grecs des Principautes." (v. Bibliografie), pp. 217 sqq. Ancheta a fost făcută pe vreo 750 de documente.
47 în timpul ultimei jumătăţi de secol a epocii fanariote, între 1771 şi 1821, am găsit 21 de familii de boieri mari pământeni, care apar de 198 de ori la un total de 286 de nume, adică o proporţie de 69,23 %. Familiile fanariote, sau greceşti în general, sunt în număr de 19, apar de 63 de ori, adică 22 %. Boierii autohtoni de a doua clasă, sau homines nov/, nu sunt decât 12 familii, care apar de 15 ori; în sfârşit, familiile de altă origine, sau a căror origine nu am putut-o stabili, sunt în număr de 7 şi apar de 10 ori.
— După 1821, membrii marilor familii autohtone dau aproape acelaşi procentaj, 69 %, iar familiile de origine grecească, numai 9 % – diferenţa fiind reprezentată de o creştere a celorlalte două categorii. şi la cele 21 de familii din prima clasă, concentraţia este vrednică de luat în seamă: între 1771 şi 1848, zece familii apar de 228 de ori în documentele noastre, dintr-un total de 267 de nume pe w care
