să îşi frângă gâtul. In capăt se vedea o uşă  masivă. Greyback o descuie, atingând-o cu bagheta, apoi îi  împinse într-o cameră urâtă, mucegăită şi umedă, lăsându-i  complet în beznă.

Bufnitura uşii trântite încă mai reverbera în pivniţă, când de deasupra lor se auzi un ţipăt sfâşietor şi prelungit.

— Hermione! urlă Ron, începând să se zbată şi să se zvârcolească în funiile cu care erau legaţi unii de alţii, făcându1 pe Harry să se clatine. Hermione!

— Taci! spuse Harry. Taci, Ron, ttebuie să găsim o cale să...

— Hermione! Hermione!

— Trebuie să ne facem un plan, nu mai ţipa! Trebuie să  tăiem legăturile astea.

— Harry? se auzi o şoaptă din întuneric. Ron? Voi sunteţi? Ron tăcu. Se auzi ceva mişcându-se aproape de ei, apoi Harry văzu o umbră venind mai aproape.

— Harry? Ron?

— Luna?

— Da, eu sunt! O, nu, nu voiam să vă prindă!

— Luna, poţi să ne ajuţi să desfacem legăturile astea? spuse Harry.

— A, da, cred că da... e un cui vechi, pe care îl folosim dacă avem nevoie să spargem ceva... numai o clipă...

Ţipătul Hermionei se auzi din nou de deasupra, iar Bellatrix strigă şi ea ceva, dar nu putură să desluşească ce, pentru că  Ron urlă din nou:

— Hermione! Hermione!

— Domnule Ollivander? o auzi Harry pe Luna. Domnule Olivander, cuiul e la dumneavoastră? Dacă vă daţi un pic mai  încolo... cred că era lângă carafa cu apă. Câteva secunde mai târziu, se întoarse.

— Trebuie să staţi nemişcaţi, spuse ea.

Harry simţi cum Luna lovea în firele groase ale funiei, pentru a desface nodurile. De deasupra se auzi vocea lui Bellatrix:

— Te mai întreb o dată! De unde aţi luat sabia? De unde?

— Am găsit-o, am găsit-o! Te rog!

Hermione ţipă din nou, Ron se zbătu mai tare ca niciodată şi cuiul ruginit alunecă în încheietura lui Harry.

— Ron, te rog să stai locului! şopti Luna. Nu văd ce fac.

— In buzunarul meu! spuse Ron. E un Deluminator în  buzunarul meu şi e plin de lumină! Câteva clipe mai târziu se auzi un clic şi sferele luminoase pe care Deluminatorul le absorbise din cort se revărsară acum în pivniţă. Pentru că nu puteau să revină la sursele lor, rămaseră  pur şi simplu acolo, ca nişte mici sori, inundând cu lumină  camera de la subsol. Harry o văzu pe Luna, numai ochii i se mai  vedeau pe chipul palid, şi silueta nemişcată a creatorului de baghete, Ollivander, ghemuit pe podea, într-un colţ. Întinse gâtul şi îi zări şi pe ceilalţi prizonieri: Dean şi goblinul Socotici,  care părea pe cale să îşi piardă cunoştinţa, ţinut încă în picioare doar de sforile care îl legau de oameni.

— A, aşa e mult mai uşor, mulţumesc, Ron, spuse Luna şi  începu să lucreze din nou la legături. Bună, Dean! Vocea lui Bellatrix se auzi iarăşi de deasupra:

— Minţi, Sânge-Mâl mizerabil ce eşti, ştiu prea bine! Aţi  intrat în seiful meu de la Gringotts! Spune adevătul, spune adevărul! Se auzi un alt strigăt înfiorător...

— Hermione!

— Ce altceva aţi mai luat? Ce mai aveţi? Spune-mi adevărul  sau jur că te străpung cu cuţitul acesta!

— Gata!

Harry simţi funiile desprinzându-se şi, când se întoarse, frecându-şi încheieturile, îl văzu pe Ron luând-o la fugă prin  pivniţă, cercetând cu atenţie tavanul jos, pentru a găsi o trapă.  Dean, care avea faţa plină de sânge şi de vânătăi, îi mulţumi  Lunei şi rămase locului, tremurând, dar Socotici se prăbuşi pe podea, ameţit şi dezorientat; pe chipul închis la culoare i se vedeau numeroase urme de lovituri de bici.

Acum, Ron încerca să Dispară fără baghetă.

— Nu există nicio cale de scăpare, Ron, spuse Luna,  privindu-i eforturile zadarnice. Pivniţa este ca un buncăr. Şi eu am încercat la început. Domnul Ollivander este de mult timp aici, a încercat tot ce se putea.

Hermione mai scoase un urlet: strigătul îl săgeta pe Harry ca o  durere fizică. Începu să fugă şi el prin pivniţă, fără să mai ţină  cont de durerea cruntă pe care i-o dădea cicatricea; pipăia  pereţii fără să ştie de fapt ce caută, conştient în adâncul  sufletului că totul era inutil.

— Ce altceva aţi mai luat, ce altceva? Răspunde-mi! Crucio! Ţipetele Hermionei reverberau în pereţii încăperii de deasupra,  Ron aproape că plângea, lovind cu pumnii în zid, iar Harry  înşfacă disperat punga de la Hagrid, pe care o purta la gât, şi  scotoci în ea: scoase hoţoaica de la Dumbledore şi o scutură,  fără să ştie ce spera. Nu se întâmplă nimic. Flutură bucăţile baghetei cu miez din pană de phoenix, dar erau lipsite de viaţă. Fragmentul de oglindă căzu scânteind pe podea şi văzu o sclipire de albastru deschis. Ochiul lui Dumbledore îl privea din  oglindă.

— Ajutaţi-ne! îi strigă Harry, înnebunit de disperare. Suntem  în pivniţa conacului Reacredinţă, ajutaţi-ne!

Ochiul clipi şi dispăru. Harry nici nu era sigur că fusese acolo cu adevărat. Înclină bucata de oglindă într-o parte şi în alta şi  nu văzu decât reflecţia zidurilor şi a tavanului celulei lor.

Deasupra, Hermione ţipa tot mai tare şi, ca într-o reacţie în  lanţ, Ron urla de fiecare dată când o auzea:

— Hermione! Hermione!

— Cum aţi intrat în depozitul meu? o auziră ei pe Bellatrix. V-a ajutat goblinul acela mizerabil din pivniţă?

— L-am cunoscut astă-seară! plânse Hermione. Nu am intrat niciodată în depozitul tău... nu este sabia adevărată! Este o copie, doar o copie!

— O copie? urlă Bellatrix. Vai, ce poveste credibilă!

— Dar putem verifica foarte uşor! se auzi vocea lui Lucius.  Draco, adu goblinul, să ne spună el dacă sabia este adevărată  sau nu! Harry traversă în fugă pivniţa, până unde Socotici zăcea  ghemuit pe podea.

— Socotici, şopti el în urechea ascuţită a goblinului, trebuie să le spui că sabia e o copie, nu trebuie să ştie că este cea  adevărată, Socotici, te rog.

Auzi pe cineva coborând treptele spre pivniţă; în clipa următoare, Draco spuse de dincolo de uşă, cu o voce tremurătoare.

— Daţi-vă la o parte. Aliniaţi-vă lângă perete. Dacă încercaţi ceva, vă omor! Făcură aşa cum le ceru. Cheia se învârti în  broască şi Ron apăsă pe Deluminator, iar luminile zburară  înapoi în buzunarul lui, cufundând din nou camera în  întuneric.