Descoperirea comorii produse efectul unui incendiu. În loc să se întoarcă la Roma cu această avere atît de neașteptată, care fusese visul său nutrit în timpul mizeriei, José Arcadio transformă casa într-un paradis decadent. Puse să se refacă cu catifea nouă perdelele odăii și baldachinul patului, pardosi cu lespezi solul băii și acoperi pereții cu plăci de faianță. Bufetul din sufragerie se umplu cu fructe zaharate, cu șunci și murături de tot felul, iar hambarul părăsit se deschise din nou pentru a înmagazina vinurile și lichiorurile pe care José Arcadio se ducea el însuși să le ridice de la gară, în lăzi însemnate cu numele său. Într-o noapte, el și cei patru băieți mai mari făcură o petrecere care se prelungi pînă în zori. La orele șase dimineața ieșiră în pielea goală din dormitor, deșertară baia și o umplură cu șampanie. Se cufundară cu toții înotînd în voie ca un stol de păsări pe un cer aurit de bășici parfumate, în timp ce José Arcadio plutea cu fața în sus, absent de la petrecere, visînd cu ochii deschiși la Amaranta. Stătu așa, absorbit de gînduri, rumegînd amărăciunea plăcerilor sale echivoce, chiar și după ce copiii se plictisiră și se întoarseră cu toții în dormitor unde smulseră perdelele de catifea pentru a se șterge cu ele, crăpară, înghiontindu-se, sticla oglinzii de cristal de rocă și dărîmară baldachinul patului, înghesuindu-se să se culce toți de-a valma. Cînd José Arcadio se întoarse din baie, îi găsi dormind, ghemuiți unul în celălalt, în pielea goală, într-un alcov de naufragiu. Întărîtat nu atît de spectacolul acestor ravagii, cît de dezgustul amestecat cu milă pe care le simțea față de sine însuși în acest gol dezolant în care-l lăsase petrecerea, se înarmă cu un bici de dresor ecleziastic, pe care-l păstra pe fundul valizei sale împreună cu un ciliciu și cu alte instrumente de mortificare și de penitență, și-i alungă pe copii din casă urlînd ca un nebun și biciuindu-i fără milă, de parcă ar fi fost o haită de lupi. Rămase istovit, cu o criză de astmă care dură cîteva zile și care-i dădu aerul unui muribund. După trei nopți de tortură, biruit de asfixiere, se duse să-l caute în odaia lui pe Aureliano, pentru a-l ruga să meargă să-i cumpere dintr-o farmacie învecinată niște prafuri de aspirat. Astfel ieși Aureliano a doua oară în stradă. Nu trebui să treacă decît două colțuri pentru a ajunge la mica farmacie cu vitrina prăfuită, cu flacoanele ei de porțelan cu inscripții latinești, unde o tînără fată cu frumusețea misterioasă a unui șarpe de Nil îi dădu un medicament, al cărui nume îl scrisese José Arcadio pe o hîrtie. A doua vedere a satului pustiit, slab luminat de becurile gălbui de pe străzi, nu stîrni în Aureliano mai multă curiozitate ca prima José Arcadio începuse să-și închipuie că a fugit, cînd îl văzu că apare, abia răsuflînd din pricina grabei, tîrîndu-și picioarele pe care claustrarea și lipsa de exercițiu le făcuse neajutorate și stîngace. Indiferența lui față de lume era atît de manifestă încît după cîteva zile, José Arcadio își călcă promisiunea dată mamei sale, și-i dădu libertatea de a ieși ori de cîte ori avea chef.

— N-am ce să fac afară, îi răspunse Aureliano.

Continuă să trăiască închis în casă, absorbit de pergamentele cărora le smulgea încetul cu încetul conținutul, dar al căror înțeles nu izbutea să-l interpreteze. José Arcadio îi aducea în odaia lui felii de șuncă, dulcețuri de flori care-i lăsau în gură un gust de primăvară și, de două ori, cîte un pahar cu vin bun. El nu arătă nici un interes față de pergamentele pe care nu le considera decît cel mult un divertisment ezoteric, însă atenția îi fusese atrasă de știința excepțională și inexplicabilele cunoștințe despre lume pe care le avea această rudă bizară. Află atunci că poate să înțeleagă engleza din texte și că, printre atîtea pergamente, citise de la prima pînă la ultima pagină, de parcă ar fi fost vorba de un roman, cele șase tomuri ale enciclopediei. Acestei lecturi îi atribui la început faptul că Aureliano putea vorbi despre Roma ca și cum ar fi trăit acolo mulți ani, dar nu întîrzie să-și dea seama că unele dintre cunoștințele sale nu erau enciclopedice, ca de exemplu, prețurile lucrurilor. „Toate se află”, se mărgini să-i răspundă Aureliano, atunci cînd îl întrebă despre modul cum dobîndise aceste informațiuni. La rîndul său, Aureliano fu surprins să constate cît de mult se deosebea José Arcadio, văzut de aproape, de imaginea pe care și-o făcuse despre el văzîndu-l umblînd prin casă. Era în stare să rîdă, să-și îngăduie din cînd în cînd o clipă de nostalgie pentru trecutul casei, să se îngrijească de aspectul mizerabil al odăii lui Melchiade. Această apropiere între doi solitari din același sînge era foarte departe de prietenie, dar le îngădui la amîndoi să suporte mai ușor singurătatea de nepătruns care îi separa și îi unea în același timp. José Arcadio putu face atunci apel la Aureliano pentru a rezolva anumite probleme gospodărești care-l exasperau. Aureliano putea, la rîndul său, să vină să citească în verandă, să primească scrisorile Amarantei Ursula, care continuau să sosească cu o punctualitate neschimbată și să se folosească de baia din care-l izgonise José Arcadio la venirea lui.

În zorii unei zile călduroase, cei doi fură treziți de bătăi puternice, stăruitoare în poarta de la stradă. Era un moșneag sumbru, cu ochi mari, verzi, care dădeau chipului său o fosforescență spectrală și cu o cruce de cenușă pe frunte. veșmintele lui zdrențuite, pantofii rupți, o traistă veche pe care o purta pe umeri drept unic bagaj, îi dădeau înfățișarea unui cerșetor, însă ținuta lui avea o demnitate care contrasta vădit cu aparențele. Era destul să-l privești o singură dată, chiar și în penumbra vestibulului, pentru a-ți da seama că forța misterioasă care-i