este de nouă ore. Acolo ar trebui să fie puțin după miezul nopții. Brusc el o privi încruntat: Oh, vă gândiți că este suspect dacă administratorul se loghează la ora aceasta?

— Nu, răspunse Helene și se conectă la Berkeley. Dimpotrivă.

Două minute mai târziu aveau acces deplin. Documentele „Școlii de vară” erau printre datele deținute de Oppenheimer. Helene copie tot ce găsi și se deconectă. Apoi ei citiră tot ce apăru pe ecran.

— Este descrierea unei bombe, constată Lettke aplecat deranjant de mult spre ea. O bombă cu fisiune nucleară cu o imensă forță de distrugere!

— Dumneavoastră citiți în engleză mult mai repede decât mine, zise Helene și se ridică spre a-i lăsa scaunul liber.

Lettke nici nu o băgă în seamă, citind în continuare, cu respirația tăiată.

— Ei chiar cred asta, gâfâi el în cele din urmă. Ei chiar gândesc că o singură astfel de bombă ajunge pentru a transforma Berlinul în scrum!

Lettke ridică privirea, căutând-o pe a Helenei, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât.

— Acum ce facem? murmură el.

48.

În primul rând se punea problema cum să transfere pe calculatorul ei documentele pe care le descoperise. Helene găsi într-un sertar o casetă cu bandă magnetică, pe care era suficient spațiu pentru memorare. Șterse documentele de pe ea și deschise programul de copiere. Muncă de rutină.

Se simțea destul de amețită, avea senzația că ceea ce i se întâmpla nu era realitate, ci un vis urât. O bombă care putea distruge un oraș? Dacă era chiar și pe jumătate adevărat, atunci ei descoperiseră un secret militar extrem de important. Nu îi venea să creadă că ea, insignifianta programatoare Bodenkamp, avusese un rol în acest eveniment.

Totuși continuă să lucreze ca și cum ar fi fost o sarcină obișnuită.

— Avem nevoie de un computer cu dispozitiv de citire pentru așa ceva, îi spuse ea lui Lettke după ce se încheie copierea și caseta urmă să fie scoasă. Computerul meu nu are.

Lucru care o bucura, deoarece nu voia să păstreze acest document pe computerul ei.

— Când ați lucrat la proiectul „Nisip mișcător” nu a fost nevoie să descărcați și să introduceți date pe acest computer? se miră Lettke. Cum procedați?

Helene apăsă un buton și banda se derulă.

— Pe atunci, în încăperea alăturată erau tehnicieni care aveau trei computere și un dispozitiv de citire. Dar computerele nu mai sunt de când proiectul a fost întrerupt. Nu mai sunt nici măcar tehnicienii.

Caseta ieși din aparat cu un sunet ca un plescăit. Helene o luă, având ca de fiecare dată sentimentul că obiectul metalic de mărimea unei cărți, care conținea date, cântarea mai mult decât înainte, ceea ce era, bineînțeles, o absurditate.

— Computerul meu ar putea să aibă un asemenea dispozitiv pentru citit, zise Lettke privind gânditor aparatul. M-am întrebat mereu la ce folosește fanta de sub monitor. La aerisire cu siguranță nu, pentru că este acoperită cu o clapă.

De fapt, era vorba tot despre un dispozitiv de citire, dar care mergea mai încet decât cel din subsol.

— Nu l-am folosit niciodată, mărturisi Lettke.

Helene urmări afișajul procentual care creștea lent pe ecran și avu ciudata senzație că aproape toată viața ei nu făcea decât să urmărească creșterea unor indicatori procentuali.

— Cred că sunt depășite. Fiecare computer fiind legat la rețea, datele se pot trimite mult mai simplu.

Lettke își încrucișă brațele.

— Nu ar trebui interzise? Părerea mea este că ar putea fi folosite pentru descărcarea datelor. Este suficient să ai trei astfel de casete și depășești limita permisă.

— Nu știu, răspunse Helene. Ar fi totuși cam dificil.

Ea se gândi la unchiul Siegmund, care avea în afară de computer și un dispozitiv pentru citirea casetelor. Din dulapul lui plin cu casete, ea luase una ca amintire, dar nu știa ce conținea.

Lettke repetă gânditor:

— Dificil… da, așa este.

După ce au transferat documentele în computerul lui Lettke, le-au tipărit. Helene avea conștiința încărcată și auzea parcă în urechi avertizarea lui Völkers. Pe Lettke nu îl chinuiau asemenea gânduri. Dimpotrivă, când programatoarea Ulla îl căută să îi spună ceva, o expedie și îi ceru să revină după pauza de prânz.

Și chiar se făcuse ora prânzului când reveniră în birou cu două teancuri mari de hârtii – prada lor.

— Duceți-vă să mâncați, îi spuse Lettke și o avertiză: Dar nu pomeniți nimănui nimic!

De data aceasta el încuie cu grijă biroul, deși încuiase și documentele în fișet.

Se duseră la cantină. Helene nu ar fi putut să spună ce a mâncat.

Apoi se apucară să trieze documentele, să le citească și să încerce să înțeleagă ce conțineau.

Multe erau pline cu formule care nu le spuneau nimic. Dar existau și multe note explicative și procese-verbale ale discuțiilor dintre cercetători. În special aceste ultime texte erau clare.

— Așadar, dacă înțeleg eu bine, spuse Lettke la un moment dat, ideea este că prin transformarea materiei în energie, rezultă o cantitate imensă de energie. Asta este ceea ce a descoperit Einstein, care este citat permanent.

— Da, formula este E=mc2, spuse Helene și se încruntă. Dar nu înțeleg ce înseamnă. Energia este egală cu masa înmulțită cu viteza luminii la pătrat. Și ce rezultă? Energia se măsoară în calorii, cai-putere sau kilowați/oră?

— Se pare că dumneavoastră stați mai bine decât mine la fizică, recunoscu Lettke. Eu nu cunosc lucrurile acestea.

— Se miră de mărimea valorilor rezultate și refăcură calculele, pentru că nu le vine să creadă. Helene ridică procesul-verbal din care citea: Deci este mult.

— Da. Și dacă transformarea se face încet, se obține o sursă de energie extrem de compactă și practic fără alimentare cu combustibil – ceea ce ar fi ideal, de exemplu, pentru submarine. Acestea ar putea înconjura globul fără să fie nevoie să iasă la suprafață. Sau transformarea se poate face rapid, rezultând o bombă.

Helene răsfoi hârtiile cu adnotări, pe care le citise. Era un teanc cu mult mai subțire decât cel pe care îl avea de parcurs.

— Dar până aici nu scrie cum are loc această transformare.

Lettke răsfoi degeaba dicționarul său, ca