campaniile lor antireligioase au avut efecte contrare celor scontate, ducând la o intensificare a convingerilor religioase. În 1920, bisericile erau pline de lume şi mulţimi imense de credincioşi luau parte la sărbătorile bisericeşti. Unii contemporani sunt de părere că persecuţiile declanşate de comunişti au făcut ca fervoarea religioasă să atingă cote nemaiîntâlnite.

Credinţa se afla însă în Rusia în faţa unor încercări pe care nicio religie nu le-a avut de îndurat vreodată.

Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ

A dispărut tot ceea ce putea obstrucţiona

acţiunile guvernului central şi,

în acelaşi timp, tot ceea ce îi consolida poziţia.

 

ALEXIS DE TOCQUEVILLE

NEP: Falsul Thermidor

Thermidor este numele lunii din calendarul Revoluţiei franceze în care, în 1794, s-a pus capăt terorii iacobine şi a început reîntoarcerea la normalitate – care avea să conducă douăzeci de ani mai târziu la restaurarea dinastiei de Bourbon. Pentru revoluţionarii de profesie, cuvântul e blestemat; bolşevicii erau hotărâţi să nu se dea în lături de la nimic pentru a preveni o contrarevoluţie thermidoriană.

În ciuda hotărârii lor, în primăvara lui 1921, ca urmare a colapsului economic şi a izbucnirii unor revolte la scară naţională, bolşevicii au fost nevoiţi să adopte un set de măsuri, cunoscut sub numele de Noua Politică Economică (NEP) şi despre care mulţi dintre contemporani au considerat că anunţa sfârşitul fazei iacobine a Revoluţiei ruse şi începutul unui „Thermidor”. Analogia avea să se dovedească greşită: NEP-ul nu a marcat despărţirea de practica violenţei revoluţionare, ci doar un moment de respiro, încheiat câţiva ani mai târziu cu declanşarea unor excese încă şi mai grave.

Deosebirea cea mai evidentă dintre Thermidorul francez al anului 1794 şi pseudo-Thermidorul rus din 1921 este că, în vreme ce primul a dus la eliminarea iacobinilor, în cazul celui de-al doilea neoiacobinii au rămas la putere, fiind ei înşişi iniţiatorii reformelor. Ei puteau prin urmare să renunţe la noul curs de îndată ce pericolul contrarevoluţionar ar fi dispărut. „Vă cer, tovarăşi, să nu uitaţi”, spunea Zinoviev în decembrie 1921, „că Noua Politică Economică reprezintă numai o îndepărtare trecătoare de la drumul nostru, o retragere tactică, o curăţare a terenului înaintea unui nou asalt, înaintea asaltului decisiv al muncitorilor împotriva coaliţiei capitaliste internaţionale.” În al doilea rând, spre deosebire de Thermidor-ul francez, în Rusia, replierea s-a produs doar în planul economiei; liberalizarea economică a fost contrabalansată de intensificarea represiunii şi a controlului politic. Majoritatea contemporanilor nu au înţeles natura tactică şi anvergura strict limitată a acestei replieri, văzând în ea începutul sfârşitului Revoluţiei.

Comunismul de război reuşise aproape să distrugă economia rusească (vezi mai sus, pp. 188-189). Sfârşitul războiului civil nu a însemnat şi sfârşitul acestui sistem: dimpotrivă, în 1920 au avut loc experimente dintre cele mai nebuneşti în materie de legislaţie a muncii şi politică monetară. Guvernul a continuat confiscarea prin forţă a „surplusurilor” de hrană de la ţărani, care în multe cazuri nu erau deloc surplusuri, ci rezerve pentru subzistenţa familiei şi grâne pentru însămânţările din anul următor. 1920 a fost un an cu vreme proastă pentru agricultură, astfel încât pâinea a devenit şi mai rară, iar în regiunile rurale au apărut primele semne ale foametei.

Proasta administrare a economiei a erodat ceea ce mai rămăsese din baza de sprijin a bolşevicilor, transformându-i pe partizanii acestora în duşmani şi pe duşmani în răzvrătiţi. „Masele”, pe care regimul încercase să le convingă în timpul războiului civil că Albii şi sprijinitorii lor din exterior erau răspunzători pentru greutăţile prin care treceau, au refuzat să mai accepte astfel de explicaţii după încheierea războiului. Muncitorii comunişti, care fuseseră de la bun început o minoritate, înapoiau în număr din ce în ce mai mare carnetele de partid; în 1920–1921, procentul muncitorilor industriali în rândul membrilor de partid scăzuse la 2-3 la sută. Ţăranii, cărora li se adăugau acum şi foştii soldaţi demobilizaţi ai Armatei Roşii, au pus mâna pe arme. De-a lungul anului 1920 şi în primele luni ale lui 1921, regiunile rurale ale Rusiei, de la Marea Neagră la Pacific, au fost scena unor revolte ţărăneşti care depăşeau prin amploare şi arie de cuprindere tulburările din vremea ţarismului. Sute de mii de oameni au participat la ele, de o parte sau de cealaltă a baricadei; pierderile înregistrate în aceste conflicte interne au fost considerabil mai mari decât cele din timpul războiului dintre Albi şi Roşii. Bolşevicii erau – după expresia lui Lenin însuşi – doar o picătură într-un ocean, iar oceanul era acum în furtună.

Noul regim a supravieţuit acestor revolte la scară naţională îmbinând represiunea cu compromisul: a înăbuşit cu o brutalitate fără margini protestele şi a făcut concesii – sub forma Noii Politici Economice. Dispunând de o armată imensă, mult mai bine echipată şi condusă de profesionişti, bolşevicii au zdrobit ţărănimea răzvrătită, lipsită de unitate, de platformă politică sau de un comandament central, aşa cum făcuseră odinioară ţarii. Forţa militară avea să se dovedească însă insuficientă: abia după încetarea rechiziţiilor de grâne satele s-au liniştit şi bolşevicii s-au văzut salvaţi.

Cea mai periculoasă dintre revolte a izbucnit în vara anului 1920 în provincia Tambov, la 350 de kilometri sud-vest de Moscova. Regiune agricolă prosperă, Tambov-ul producea înainte de Revoluţie până la un milion de tone de cereale anual, adică aproape o treime din exporturile ruseşti. Comunismul de război a lichidat surplusurile şi a redus dramatic rezerva de cereale. După afirmaţiile lui Vladimir Antonov-Ovseenko, oficialul sovietic însărcinat cu înăbuşirea revoltei din Tambov, consumul de cereale pe cap de locuitor fusese înainte de primul război mondial de 293 de kilograme anual, la care se adăugau încă 121 de kilograme pentru hrana animalelor. În anii 1920-1921, cifra scăzuse la 69 de kilograme, în afara grânelor de sămânţă, dar excluzând hrana pentru animale. După ce preda statului cotele obligatorii, fiecărui ţăran îi mai rămâneau doar 25 de kilograme, adică a opta parte din necesarul de subzistenţă. În ianuarie 1921, după afirmaţiile lui Antonov-Ovseenko, jumătate din ţăranii din regiunea Tambov erau muritori de foame.

Revolta s-a declanşat în mod spontan, conducerea ei fiind însă rapid asumată de un lider extrem de