Dumas, trece Qunărea pe la Rusciuc şi se refugiază la Bucureşti, ocupat în acel moment de ruşi, pe care-i slujise în taină. Suntem în 1808. Atunci îşi construieşte celebrul sau han, cel mai frumos şi mai mare din Bucureşti, însă Manuc, înainte de întoarcerea turcilor, fuge în Transilvania, unde, câtva timp, i se pierde urma. Anul următor, marele logofăt Dudescu, spre mirarea sa, îl întâlneşte la Sibiu. Lucrul acesta ni-1 spune Lagarde: „Contele Dudescu a primit vizita lui Manuc-bey, pe care a avut surpriza şi bucuria să-1 regăsească în viaţă" – şi Lagarde preia un zvon care se răspândise în vremea aceea, povestit şi de alte surse, şi anume că, în timp ce Mustafa Bairactar era prins şi ucis de ieniceri, Manuc-bey ar fi fugit, deghizat fiind, luând totodată, într-o căruţă, nu numai banii săi, ci şi tezaurul marelui vizir. Pe vremea când imperiul lui Napoleon se prăbuşea, urma lui Manuc este semnalată la Paris, într-un „palat" de pe strada Vemeuil, tot ca agent secret al ruşilor. Avea să moară în Basarabia, în 1817, căzând de pe cal.

  61 Este un strămoş, după tată, al prinţesei Bibescu, romanciera.

  62 Cifre culese de Marcel EMERIT, op. cit.

  63 Despre problema originii evreieşti a bunicului după tată a lui Vasile Alecsandri s-a scris mult; păcat că, până şi în zilele noastre, consideraţii care nu au nimic de a face cu obiectivitatea istorică îi împiedică pe istorici să decidă. Pentru noi, lucrurile sunt limpezi: există, mai întâi, mărturia paharnicului Constantin Sion, care afirmă, în a sa Arhondologie a Moldovei, că bunicul poetului era evreu convertit şi că luase numele sotiei sale, care aparţinea unei familii boiereşti de origine grecească îndepărtată (figurează în boierimea moldovenească încă din secolul al XVII-lea). Este drept că Arhondologia lui Sion, scrisă în anii 1850, este mai mult un pamflet decât un dicţionar al boierimii şi că este plină de greşeli şi de afirmaţii răutăcioase, greu de controlat. Dar, în cazul prezent, informaţiile sunt precise, fiindcă Sion era cuscrul lui Vasile Mihai Alecsandri, tatăl poetului. Iată ce scrie: „Au fost un Mihalachi Bote-zatu, jidov din târgul boilor din laşi, frate cu Cerbu Ochincariu, care a trăit pan pe vremea domniei lui loan vodă Sturdza; acel Mihalachi Botezatu au fost stolnic la Sf. Spiridon, s-au însurat şi-au luat o soră a şătrarului Alexandri, şi au făcut mai multe fete şi un fecior, pe Vasile Mihail, care au fost slugă în casă la logofătul lorgu Ghica; în urmă, când Ghica au fost ispravnic la Bacău, Pe la 814 1-au făcut logofăt, şi atunce s-au însurat cu Elenca, fata pitarului Dumitrache Cozoni de la Ocnă, şi şi-au luat porecla de mă-sa. [.] La 821, în vremea enicerilor fiind lipsă de scriitori de vistierie, şi eu fiind cu el cuscru 1-am chemat la Iaşi, au intrat în vistierie. Atunce după împărăteasca poronca luându-se moşiile mănăstirilor greceşti şi ale tuturor grecilor în socoteala vistieriei, pe Vasile Alecsandri 1-au rânduit sameş veniturilor acelora, şi au ţinut sămeşia pan la 827, când s-au dat moşiile iarăs înapoi grecilor. Din sâmesiea aceea, şi din tovărăşiile ce avea cu cei mai multi posesori, au făcut mare stare şi-au cumpărat mosiea Mircestii de la postelnicul Andrei Milu [Milo]. etc." Mai târziu, va ajunge şi mare vornic.

  — O altă mărturie, recentă: Emanoil R. Bogdan, distins genealogist, mort de curând la Paris, ne-a declarat că a văzut cu ochii lui, la Arhivele Statului de la Iaşi, în 1940 sau 1941, un document din anii 1820, echivalent cu un extras de naştere, din anii 1790, „al pruncului Vasile, fiul lui Mihalache Botezatu, evreu botezat, slujbaş la Mitropolia din Iaşi, şi al Măriei Alecsandri.". Este extrasul de naştere al tatălui poetului.

  — Ne putem evident întreba de ce Vasile Alecsandri, nobilă figură a renaşterii naţionale a românilor în secolul al XlX-lea, n-a vrut niciodată să recunoască obârşia evreiască a familiei lui după tată. Să ne amintim însă că momentul când el atinge celebritatea naţională este acela al imigraţiei masive a evreilor galiţieni, fată de care nici măcar vechii evrei din Principate nu se simţeau prea legaţi, iar imigraţia a produs o reacţie puternică în toată tara. într-un asemenea context, pentru un membru de seamă al aristocraţiei, uns, pe deasupra, poet national, recunoaşterea originii evreieşti ar fi însemnat o adevărată sinucidere naţională şi politică. Să ne amintim de pildă că Alecsandri, împins de unii prieteni, a figurat printre candidaţii la tronul Moldovei în 1859. Cazul lui Alecsandri nu este însă un caz izolat. Pot fi citate şi altele. Noi înşine am descoperit un caz interesant în Memoriile deocamdată inedite ale lui loan Bă-lăceanu, diplomat din secolul trecut. Când este trimis, în 1848, de guvernul revoluţionar de la Bucureşti, ca prefect la Câmpulung (avea douăzeci de ani!), este ajutat să lupte împotriva „reacţionarilor" de către comisarul principal al politiei locale, un evreu convertit, Solomonescu (cf. articolul nostru „Les sou-venirs politiques et diplomatiques de Jean Bălăceanu. Une autre version de la «decouverte» de la candidature Hohenzollern au trone de Roumanie en 1866", în Buletinul Bibliotecii Române, voi. XIV [XVIII], Freiburg-im-Breisgau, 1987/1988, pp. 171-199).

  64 Problema romanităţii sud-dunărene a suscitat o abundentă literatură. Semnalăm aici doar o scurtă lucrare de sinteză istorico-sociologică, apărută recent la Paris, care, pe lângă avantajul de a fi scrisă într-o limbă de circulaţie internaţională, prezintă şi interesul de a fi însoţită de o cuprinzătoare bibliografie: Les Aroumains (lucrare colectivă): Cicerone POGHIRC, „Romanisation culturelle et linguistique dans Ies Balkans. Survivances et evolution"; P- § NĂSTUREL, „Les Valaques de l'espace byzantin et bulgare jusqu'â la conquete ottomane"; Matei CAZACU, „Les Valaques dans Ies Balkans occidentaux (Şerbie, Croatie, Albanie, etc.). La pax ottomanica (XVC-XVIP siecles)"; Neagu njuvARA, „La diaspora aroumaine aux XVIIF et XIXe siecles"; Max-Demeter pgYFUSS, „Les Aroumains î l'ere des nationalismes balkaniques"; Micaela BACOU, „Entre acculturation et assimilation: Ies Aroumains au XXe siecle", publications Langues'O, INALCO, Paris (2, rue de Lille, 7e), 1990, 189 p. Adăugăm că, după apariţia acestei lucrări, am luat poziţie în chestiunea originii aromânilor într-un sens diferit de cea a majorităţii istoricilor