Cînd primea prin poștă tiparele de croit cele mai recente, acestea abia dacă-i serveau să verifice că nu se înșelase cu privire la modelele inventate de ea, pe care le cosea la mașina rudimentară cu manivelă a Amarantei. Era abonată la mai toate revistele de modă, de informație artistică și de muzică populară care se publicau în Europa și-i era de ajuns să-și arunce o singură privire pentru a-și da seama că lucrurile se desfășurau în lume așa cum și le închipuia ea. Nu se putea înțelege ca o femeie cu un astfel de spirit să se întoarcă într-un sat mort, înăbușit de praf și de căldură, ba încă și cu un soț care avea bani cu prisosință pentru a duce o existență îndestulată în oricare colț al lumii și care o iubea atît de mult încît acceptase ca ea să-l ducă legat de o cordeluță de mătase. Totuși, pe măsură ce trecea timpul, intenția ei de a rămîne părea și mai evidentă, deoarece nu concepea planuri care să nu fie de lungă durată și nu lua hotărîri care să nu caute să-i asigure o existență confortabilă și o bătrînețe pașnică la Macondo. Colivia cu canari era o dovadă că aceste planuri nu erau improvizate. Amintindu-și de o scrisoare a mamei ei care vorbea despre exterminarea păsărilor, ea-și întîrziase călătoria cu cîteva luni pentru a găsi un vapor care să facă escală în Insulele Fericirii, de unde-și alese douăzeci și cinci de perechi de canari de cel mai frumos soi pentru a repopula văzduhul din Macondo. Aceasta a fost cea mai lamentabilă dintre numeroasele ei inițiative sortite eșecului. Pe măsură ce păsările se înmulțeau, Amaranta Ursula le slobozea pereche cu pereche, dar ele abia se simțeau în libertate, că își și luau zborul din sat. În zadar încercă ea să le deprindă cu colivia pe care o construise Ursula cu ocazia primei restaurări. În zadar le făcu cuiburi false din paie în migdali, în zadar presără mei pe acoperișuri, în zadar le ațîță pe cele din colivii pentru ca glasurile lor să le cheme înapoi pe dezertoare, căci acestea își luau înălțime de la prima tentativă și descriau un cerc pe cer, numai atît cît aveau nevoie pentru a găsi calea de întoarcere către Insulele Fericirii.

După un an de la întoarcere, cu toate că nu reușise să lege prietenie cu nimeni, și nici să organizeze vreo petrecere, Amaranta Ursula persista în credința că va putea răscumpăra acest sat marcat de nenorocire. Gaston, soțul ei, se ferea să o contrazică, deși înțelesese, încă din ceasul acela de amiază ucigătoare, cînd coborîse din tren, că hotărîrea soției sale fusese dictată de un miraj al nostalgiei. Fiind sigur că ea va fi învinsă de realitate, nu-și dădu nici măcar osteneala de a-și monta bicicleta, ci se ocupă să caute printre pînzele de păianjen pe care le smulgeau zidarii, ouăle cele mai frumoase, pe care le deschidea cu unghiile și le contempla cu lupa ore întregi, pentru a vedea ieșind puii minusculi de păianjen. Mai tîrziu, apreciind că Amaranta Ursula nu-și urmărea reformele decît pentru a nu se mărturisi învinsă, se hotărî să-și monteze magnifica bicicletă, a cărei roată din față era mult mai mare decît cea din spate și se consacră vînătorii și disecției tuturor insectelor indigene pe care le întîlnea prin împrejurimi și pe care le expedia în borcane de marmeladă fostului său profesor de științe naturale de la universitatea din Liège, unde făcuse studii aprofundate de entomologie, deși vocația sa dominantă era aeronautica. Pentru a circula cu bicicleta, purta pantaloni de acrobat, șosete de cimpoier și o caschetă de detectiv, dar pentru a umbla pe jos, îmbrăca un costum de pînză nealbită, ireproșabilă, cu pantofi albi, cravată de mătase, pălărie canotieră și o cravașă fină de răchită în mînă. Avea pupile palide care-i accentuau aerul de navigator și o mustăcioară de culoarea veveriței. Deși era cu cel puțin cincisprezece ani mai mare decît soția sa, gusturile sale tinerești, hotărîrea lui grijulie de-a o face fericită, adăugate la calitățile lui de bun amant, compensau diferența. De fapt, cei care-l vedeau pe acest cvadragenar cu maniere circumspecte, cu cordeluța lui de mătase în jurul gîtului și cu bicicleta sa de circ, nu și-ar fi putut închipui că între el și tînăra sa soție exista un pact de iubire nebună, și că amîndoi cedau acestei atracții reciproce în locurile cele mai puțin indicate, pe unde-i surprindea inspirația, așa cum făcuseră din prima zi cînd s-au întîlnit, cu o pasiune pe care scurgerea timpului și împrejurările de fiecare dată tot mai insolite o făceau din ce în ce mai profundă și mai bogată. Gaston nu era numai un amant feroce, cu o știință și o imaginație inepuizabilă, ci era fără îndoială primul bărbat, din istoria speciei, care efectuase o aterizare forțată și era să moară împreună cu logodnica lui, numai ca să facă dragoste în mijlocul unui cîmp de viorele.

Se cunoscuseră cu trei ani înainte de a se căsători, într-o zi cînd biplanul de sport cu care făcea piruete deasupra colegiului unde învăța Amaranta Ursula încercă o manevră intrepidă pentru a evita stîlpul semnalizator și cînd această carcasă primitivă din pînză gudronată și foi de aluminiu rămase agățată cu coada de cablurile de energie electrică. De atunci, fără să se preocupe de piciorul său imobilizat, se ducea în fiecare duminică să o ia pe Amaranta Ursula de la pensionul de călugărițe unde locuise tot timpul, al cărui regulament nu era atît de sever pe cît dorea Fernanda, și o aducea la clubul lui sportiv. Începură să se iubească la cinci sute de metri altitudine, în aerul duminical al cîmpiilor și cu cît oamenii de pe pămînt li se păreau mai mici, cu atît mai mult se simțeau pătrunși unul de către celălalt. Ea îi vorbea despre Macondo ca despre satul cel mai luminos și mai pașnic din lume și despre o casă uriașă care mirosea a origan, unde voia să trăiască pînă la adînci bătrînețe alături de un soț credincios și de doi