— Există și fizicieni germani preocupați de asemenea probleme, nu? gândi ea cu voce tare. Otto Hahn, de exemplu. Am putea să vedem ce spun ei despre asta. Avem acces la datele universităților și acolo lucrările și procesele-verbale sunt cel puțin în limba germană.

Lettke închise ochii, își masă tâmplele și zise:

— Este vremea să încheiem. A fi trebuit să îmi treacă prin cap că noi, în Germania, avem de mult un asemenea proiect! Că acesta este „arma minune” despre care se tot aude.

— Credeți că descoperirea noastră nu este chiar atât de importantă pe cât ni s-a părut nouă?

— Oh, cred asta. Și este foarte bine să știm că americanii sunt și ei pe aproape.

Lettke se ridică în picioare, împinse deoparte hârtiile citite și necitite, și începu să le aranjeze în fișetul lui prevăzut cu cheie.

— Ajunge pentru astăzi. Continuăm mâine.

•••

În noaptea aceea Eugen Lettke dormi prost. Se tot gândea la documentele citite. Capul parcă i se învârtea și o mulțime de cuvinte englezești îl sâcâiau în somn: neutroni care dezintegrau nuclee de atomi, izotopi care se scindau, energie care inunda totul. Ce să facă el cu toate astea? Își repeta mereu că trebuia să îl informeze pe Adamek și când se trezea din somn plin de sudoare, își propunea să nu uite, apoi se trântea înapoi pe perne și se gândea ce poveste să îi toarne șefului despre modul în care dăduse de aceste documente. Adevărul nu i-l putea spune, deci trebuia să născocească ceva, iar gândirea lui, mult mai trează decât trupul, se învârtea în cerc, producând nenumărate variante, jumătate gândite, jumătate visate. Se vedea șezând în biroul lui Adamek, căruia îi mărturisea că de fapt el căutase doar o femeie, ceva banal. Adamek râdea de prostia lui, iar el se simțea complet dezarmat.

Vinerea fu una dintre acele zile de toamnă târzie în care pe străzile Weimarului sufla vântul însoțit de averse, oamenii erau siliți să se grăbească aplecați în față, bărbații își țineau bine pălăriile, femeile se luptau cu umbrelele. Vântul sufla dintr-o parte, producând, din motive neștiute, urlete ca de jale printre căpriorii acoperișului agenției. Părea că fantomele bântuiau clădirea în care mai sălășluiau doar ele.

Această noapte frământată îi adusese și o clarificare: dacă ei vor căuta să afle ce descoperiseră fizicienii germani în acest domeniu al atomilor, nu trebuiau să se atingă în niciun fel de datele protejate. Nu trebuiau să facă ceva care le-ar crea probleme. Trebuiau să evite orice ar fi condus pe cineva din Reichssichercheits-Hauptamt la ideea că ar fi agenți străini. Grija aceasta nu era deloc exagerată, pentru că de la asasinarea lui Heydrich la Praga, SS-ul devenise de-a dreptul paranoic.

De la o vreme circulau zvonuri despre arma minune. Se spunea că urma să fie folosită în curând și că va înclina dramatic situația războiului în favoarea Germaniei. Lettke se gândise totdeauna la noi tipuri de avioane, cum erau cele concepute de Messerschmitt, care zburau mai repede decât aparatele inamice, mai sus și mai departe, însă de ieri era convins că urmase o pistă falsă. Bomba atomică! Cu totul altă poveste, de cu totul altă dimensiune. Dacă o singură bombă putea distruge sute de tancuri rusești, la fel putea transforma în scrum orașe întregi – da, asta putea schimba cursul războiului, și anume într-un mod aproape de neimaginat. A numi așa ceva armă-minune era deja o bagatelizare – va fi o apocalipsă pe care Germania o va putea abate asupra dușmanilor ei, dacă voia!

Nimeni nu îi va rezista. Dușmanului nu îi va rămâne decât să capituleze.

De asta erau convinși cercetătorii care discutaseră la Berkeley. Și lor li se părea, firește, o amenințare pustiitoare. Într-unul dintre documente se menționase că Reichul german avea acces la mari zăcăminte de uraniu, suficiente pentru mii de astfel de bombe: în primul rând în Munții Erzgebierge, unde elementul uraniu fusese descoperit din 1789, în rămășițele exploatării miniere Wittigsthal de lângă Johanngeorgenstadt, dar și în Cehoslovacia și în Ucraina, care se aflau în mâinile germanilor.

— Nu vom interoga baze de date germane pentru care nu avem autorizație, o preveni el pe Bodenkamp, când aceasta veni la birou la scurt timp după el, dar mult mai devreme decât obișnuia. Asta ne-ar putea crea mari probleme.

Ea îl privi atât de ciudat, încât Lettke se întrebă dacă nu cumva o mai făcuse fără a fi conștientă de riscuri. Dar el nu voia să intre în amănunte. În definitiv, în privința asta nici el nu era un model de virtute.

Nici Bodenkamp nu arăta grozav, deci nici ea nu dormise mai bine decât el. Avea cearcăne sub ochi ca după o noapte de chef, părul nespălat și nepieptănat.

Ea spuse doar:

— Cum procedăm?

Hotărâră să întocmească mai întâi o listă a fizicienilor germani care în ultimele decenii se ocupaseră cu cercetarea atomului, și îi scoaseră pe cei care nu se mai aflau între granițele Reichului german.

— Sunt foarte mulți plecați, constată Bodenkamp, după ce termină. Toți trecuți la dușmani.

— Evrei toți, constată și Lettke jenat. După cât se pare, cercetarea atomului este un fel de știință evreiască.

El își aminti de anii de școală. Cei mai buni elevi din clasă fuseseră evrei. Toți îi urâseră, dar niciunul nu recunoștea că îi ura pentru că se simțea atât de prost pe lângă ei.

Își alungă aceste amintiri și împinse lista în mijlocul mesei.

— Ne vom concentra asupra celor care mai sunt aici. Iată, profesor Klaus Clusius – cei din Berkeley cred despre el că ar conduce un proiect privitor la separarea izotopilor de uraniu.

În câteva clipe rezultă că acesta ținuse o prelegere privind îmbogățirea izotopilor de uraniu, la o ședință a Asociației pentru fizică nucleară, din care făceau parte toți cercetătorii atomiști: Werner Heisenberg, Carl-Friedrich von Weizsäcker, Walter Bothe, Max von Laue, Erich Bagge, Kurt Diebner, Walther Gerlach, Karl Wirtz, Otto Hahn, Paul Harteck, Horst Korsching și alți câțiva. Totuși Clusius mai era încă profesor titular la Universitatea