ardea în continuare. Într-un alt colţişor al minţii sale, uitându-se parcă prin capătul greşit al unui  telescop lung, îl văzu pe Cap-de-Mort cum îi pedepsea pe cei pe care îi lăsaseră în urmă, la Conacul Reacredinţă.

Era nespus de mânios, dar suferinţa lui Harry pentru moartea lui Dobby păru să-i diminueze furia. Era ca o furtună  îndepărtată, careajungea la Harry de dincolo de un ocean întins  şi liniştit.

— Vreau să o fac cum trebuie, fură primele cuvinte pe care Harry le spuse perfect conştient. Nu prin magie. Aveţi o sapă? La scurt timp după aceea, se apucă de lucru, singur, săpând mormântul în locul pe care i-1 indicase Bill, în fundul grădinii,  între tufişuri. Săpa oarecum în duşmănie, savurând munca  manuală, preţuind faptul că nu avea nimic magic în ea, căci  fiecare picătură de sudoare, fiecare băşică era într-un fel un dar

pentru spiriduşul care le salvase vieţile.

Cicatricea îl ardea, dar el controla durerea; o simţea şi  totuşi era separat de ea. Învăţase în sfârşit să o stăpânească,  învăţase să îşi închidă mintea în calea lui Cap-de-Mort, exact  ceea ce Dumbledore dorise să înveţe de la Plesneală. Aşa cum  nu reuşise Cap-de-Mort să îl posede pe Harry cât timp Harry  fusese măcinat de pierderea lui Sirius, la fel, gândurile sale nu  puteau să îi pătrundă înminte acum, când îl jelea pe Dobby. Se părea că suferinţa îl ţineala distanţă pe Cap-de-Mort... deşi  Dumbledore ar fi spus că era vorba despre dragoste,  bineînţeles... Harry săpa încontinuu, din ce în ce mai adânc, în  pământul tare şi rece, transformând suferinţa în sudoare,  negând durerea pe care o simţea în jurul cicatricei. În întuneric,  acompaniat doar de zgomotul propriei sale răsuflări şi de valurile mării, îşi aminti ce se întâmplase în casa familiei  Reacredinţă, îşi aminti ce auzise şi înţelegerea deveni tot mai deplină.

Ritmul susţinut al braţelor se sincroniza cu gândurile.

Talismane... Horcruxuri... Talismane... Horcruxuri... totuşi nu  mai era stăpânit de dorinţa aceea stranie, obsesivă. Pierderea şi  teama o stinseseră, se simţea de parcă ar fi fost trezit cu forţa  din nou la realitate. Harry coborî din ce în ce mai adânc în  mormânt, ştia unde fusese Cap-de-Mort în seara aceea, pe cine omorâse în cea mai de sus celulă din Nurmengard şi de ce.

Se gândi la Şobo, care murise din cauza unui singur mic impuls inconştient de milă... Dumbledore o prevăzuse... oare ce altceva mai ştiuse?

Harry pierduse noţiunea timpului. Tot ce ştia era că,  atunci când Ron şi Dean i se alăturară, întunericul se mai  risipise.

— Cum se simte Hermione?

— Mai bine, spuse Ron. Fleur are grijă de ea.

Harry avea răspunsul pregătit pentru când aveau să îl întrebe dece nu crease pur şi simplu un mormânt perfect cu bagheta,  dar nu se văzu nevoit să recurgă la el. Aveau şi ei sape, aşa că  săriră în groapa săpată până atunci şi lucrară în tăcere,  împreună, până cândadâncimea li se păru suficientă.

Harry îl înfăşură pe spiriduş mai bine în jachetă. Ron se aşeză  pe marginea gropii şi îşi dădu jos pantofii şi şosetele, pe care le puse în picioarele goale ale spiriduşului. Dean crea o căciulă din  lână, pe care Harry o aşeză cu grijă pe capul micuţului, peste urechile ca de liliac.

— Ar trebui să îi închidem ochii.

Harry nu îi auzise pe ceilalţi când veniră prin întuneric. Bill  purta o pelerină de drum, iar Heur un şorţ mare şi alb. Harry  recunoscu sticluţa care ieşea din buzunarul şorţului-era  PlusSchelet.Hermione era înfăşurată într-un capot împrumutat,  palidă şi nesigură pe picioare, şi Ron puse o mână în junii ei, în  momentul în care ajunse lângă el. Luna, care era înfofolită în  una dintre hainele lui Fleur, se lăsă pe vine şi atinse pe rând,  cu delicateţe, pleoapele spiriduşului, închizându-le peste privirea sticloasă.

— Gata, spuse ea cu blândeţe. Acum pare că doarme.

Harry depuse spiriduşul în mormânt, îi aranja membrele micuţe ca şi când s-ar fi odihnit, apoi ieşi din groapă şi se uită la  trupuşor pentru ultima oară. Se chinui să nu se lase copleşit de emoţie, în timp ce îşi aminti de înmormântarea lui Dumbledore şi de rândurile nenumărate de scaune aurii şi de ministrul  Magiei, care stătuse în primul rând, de cum fuseseră recitate realizările lui Dumbledore şide cât de demn era mormântul din  marmură albă. Simţi că Dobby merita o înmormântare la fel de grandioasă şi, cu toate acestea spiriduşul se odihnea între tufişuri, într-o groapă săpată rudimentar!

— Cred că ar trebui să spunem câteva cuvinte, interveni  Luna. Încep eu, da?

Toţi se uitară la ea, în timp ce Luna îi vorbi spiriduşului mort de pe fundul gropii.

— Dobby, îţi mulţumesc din suflet că m-ai scăpat din pivniţa aceea. Este foarte nedrept că a trebuit să mori, pentru că ai fost foarte bun şi foarte curajos. Nu voi uita niciodată ce ai făcut pentru noi. Sper că eşti fericit. Luna se întoarse şi se uită la  Ron, părând că aşteaptă ceva. Acesta îşi drese glasul şi spuse cu o voce groasă:

— Da... mulţumim, Dobby.

— Mulţumim, bolborosi Dean.

— La revedere, Dobby, zise şi Harry.

Nu putu să spună mai mult, dar Luna spusese totul, în locul  lui, Bill ridică bagheta şi grămada de pământ de lângă mormânt seridică în aer şi căzu frumos peste groapă, formând o movilă  micuţă, roşiatică.

— Vă supăraţi dacă mai rămân puţin aici? îi întrebă Harry  pe ceilalţi. Bolborosiră cuvinte pe care nu le înţelese şi simţi  bătăi delicate pe umăr, apoi toţi se îndreptară înapoi spre căsuţă, lăsându-1 singur cu spiriduşul. Se uită în jur: erau mulţi bolovani albi, neteziţi de valurile mării, care delimitau straturile de flori. Luă una dintre cele mai mari pietre şi o aşeză  ca pe o pernă peste locul unde se odihnea capul lui Dobby. Apoi  băgă mâna în buzunar, căutând o baghetă. Acum avea două.

Uitase, pierduse socoteala, în clipa aceea nuputea să-şi  amintească ale cui erau. Parcă-i reveneau în memorie frânturi despre cum le smulsese din mâna cuiva. O alese pe cea  mai scurtă dintre ele, pe care o simţea mai bine în mână, şi o îndreptăcătre piatră. Încet, ţinând cont de indicaţiile sale, pe