astfel de plimbări. În reuniunile închise, la așa-zisele ceaiuri, se petrecea același lucru. Într-o zi totuși mă îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din cînd în cînd cîte-o privire și începui să trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un băț în mînă (din pricina cîinilor!). Cu acest băț făceam să se audă prezența mea în cartier, lăsîndu-l să alunece pe grilajele porților și, firește, stîrnind cîinii. Dar Paula nu se arăta. Un an de zile a durat această dragoste a mea neîmpărtășită, pe urmă am renunțat. Mai tîrziu (desigur, mult mai tîrziu!) ea însăși mi-a povestit, însurat fiind, de aceste vizite ale mele și rîdea și acum de faptul că foloseam acel băț ca să-mi anunț prezența. Așadar mă vedea. „Și tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieșeai, dacă îți dădeai seama că pentru tine veneam?” „Pentru mine?, a exclamat ea surprinsă. De unde să știu eu că veneai pentru mine?” Și mi-a spus acest lucru cu aceeași neînțelegere pe care o avea și atunci, deși acum era o eminență în pedagogie, făcuse carieră în această direcție. Dar tot idioată rămăsese.

Astfel am început să mă interesez de altfel de grupuri, de altfel de băieți și fete, grupuri pe care pînă atunci le disprețuisem. Nu se interesau ei de filozofie și cultură, cum să spun, nici ceea ce învățau în mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor și absolut, fie că erau băieți de la țară, fie că erau din orașul nostru. Rămîneau așa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat cum; dacă ar fi să-i idealizez puțin și să spun așa cum i-ar fi plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu fondul primar nealterat. În mine cultura născuse trufie, ei erau niște animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine și în rău, frumusețea corpului pe care le-o dădea tinerețea, mugetul cînd apărea dorința, iar constrîngerile, adică învățătura și cîteva noțiuni morale elementare, le acceptau fără probleme, cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că grupurile în care eșuasem înainte aveau o aură. Pentru a fi scurt aș putea să spun că respectul lor față de valori semăna cu al preotului cinstit, care dacă s-a hotărît să trăiască oficiind în biserică și să primească pentru asta bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total în el însuși, dar cel puțin în fața oamenilor, și să nu-și dea în petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitație, cum îi spune Hamlet mamei sale păcătoase, îndemnînd-o să înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă dorințele nu pot fi încă domolite în conștiință.

Apropierea mea de cei pe care îi disprețuisem mai înainte se făcu, aș putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în sinea mea încetai să-i mai disprețuiesc, fără să fi vorbit vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atît de spontan și cu atîta căldură încît inima îmi bătu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care într-o recreație se apropie de mine, mă apucă pe după umeri și îmi șopti: „Petrini, îmi spuse, nu vrei să vii diseară undeva să ne distrăm și noi?… Mai lasă cărțile… Știi ce spune Goethe, o privire în cărți și două în viață… Zău! Ai să vezi ce plăcut o să fie!” Și chipul lui exprima atîta sinceritate în dorința lui de a mă face să mă simt bine, încît surîsei și o emoție puternică mă cuprinse. „Cine mai vine?” îl întrebai. „Szekely!”, zise el mirat, ca și cînd ar fi trebuit să știu. „Și mai cine?” „Pretorian!” exclamă el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian adică, auzi, cine altul, vedeta școlii la fotbal, supranumit Puloș (fiindcă în meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, în chiloți, se împiedica pe extremă, cînd fugea, de propriul lui organ procreativ și noi strigam: hai Puloș! hai Puloș!) și în plus băiat plin de viață, cu toate că mediocru la învățătură. Era regățean, taică-său, un om cu stare, proprietar de moară sătească, pe undeva prin Teleorman. Avea rude în orașul nostru și de aceea venise aici, în loc să se fi dus la Pitești sau Turnu-Măgurele. Szekely era un ungur distins, de o eleganță deosebită, simpatizat în tot liceul pentru că vorbea românește perfect și preferase liceul nostru în locul celui unguresc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent și cu cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de țară, tot regățean, se știa despre el că are o droaie de frați prin licee, și că părintele trăgea din greu să-i țină pe toți. În timp ce Szekely și Pretorian schimbau costumele în fiecare săptămînă, Asanache nu și-l schimba pe-al lui niciodată. În ceea ce mă privește, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt costum pe pat o dată la trei luni. „Și, zic, unde mergem?” Asanache se uită la mine cu privirea lui de bivol mirat (de spectacolul vieții, de bucuria de a trăi, cu toate că, brunet masiv și posomorît cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici măcar n-avea conștiința că există) și îmi spuse cu același patetism șoptit și mirat că eu nu știu: „Cum, la «Mama răniților»!” „Ce e asta?” „Ai să vezi! E o cîrciumioară!” „Bine, dar eu n-am bani!” „Are Puloș și Szekely! Dar, adăugă el, Petrini, dacă vrei să te distrezi bine, nu strică să vii și tu cu ceva bani.”

„Mama răniților” nu era deloc o cîrciumioară idilică așa cum crezusem, deși locul unde era așezată – undeva la marginea orașului, printre casele acelea rare și sărace, dar în care verdeața și mirosul florilor acopereau totul – era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simțeai curenții văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tăcerea locului dîndu-ți acel sentiment, pe care îl simțim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică și de diminuare a