După cum era de așteptat, Ruth deveni în scurt timp favorita profesorului de germană, Herr Professor Wolters, un bărbat cu țăcălie și cu un abdomen impozant, care părea permanent puțin absent, dar care, dacă i se dădeau replicile potrivite la recitarea poeziilor, putea să se piardă în pasaje întregi. În acele momente părea un actor care greșise scena și nu mai băga de seamă că toate elevele râdeau de el.

Ruth nu râdea. Ea îl diviniza pe profesorul Wolters, la fel cum el o diviniza pe ea și spre amuzamentul general îi luă apărarea față de cele care îl ironizau.

Dacă ea era la germană abonata notei unu, matematica o înspăimânta, mai ales că nu era suficient să știe doar aritmetica, ci trebuia să înțeleagă și să folosească noțiuni tot mai complexe. De aceea era complet dependentă de ajutorul Helenei, copia după ea temele pentru acasă și aceasta îi explica ce era absolut necesar. La examene îi sufla soluțiile corecte. Cu toate acestea, notele lui Ruth la matematică au rămas catastrofale. Tatăl lui Ruth se lua cu mâinile de cap: cum să preia ea farmacia dacă nu stăpânea măcar calculul procentual?

— Va trebui să mă căsătoresc cu un matematician, îi împărtăși Ruth, care era singură la părinți, Helenei ideea ei în privința ieșirii din această situație.

Părerea Helenei era că ar fi fost mai bine ca în anul școlar următor Ruth să aibă alt profesor. Ea credea că la situația fetei contribuise faptul că profesorul Kaspersky, care vorbea cu accent rusesc și le privea fix, nu știa să explice bine. Acesta își pierdea repede răbdarea dacă cineva punea întrebări și părea să fi uitat complet cum era să nu știi ceva.

Așa s-a și întâmplat. După primul an școlar pe care Ruth l-a trecut cu chiu cu vai, la clasă a venit profesoara de matematică Frau Perlmann, care explica clar și calm. Și notele lui Ruth au crescut, ceea ce nu însemna nici pe departe că deveniseră bune.

În vacanța de Paști, Helene găsi iarăși un animal care avea nevoie de ajutor, o pisicuță abandonată, care părea să aibă doar câteva zile. O duse imediat la Ruth, a cărei mamă nu avu nimic împotrivă să le permită să o îngrijească împreună. Acum reușiră: pisicuță supraviețui și rămase la familia Melzer – un animal frumos, tandru, cu dungi elegante albe și gri, ca un tigru, care răspundea la numele de Findling.

Helene se temuse de remarcile usturătoare ale fratelui ei în privința schimbării clasei. Acesta nu trecuse examenul și susținea că oricum nu dădea doi bani pe continuarea școlii. Dar când ea aduse acasă diplomele, spre surprinderea ei, acesta o felicită și spuse foarte serios că era mândru de ea.

— Poate că vrei să te faci medic veterinar, zisese el. Cred că tata ar fi entuziasmat.

Ambițiile lui erau acum îndreptate către sport. Înota, intrase într-o echipă de handbal, mergea pe bicicletă și începuse să practice tirul cu arcul. Cu echipa de handbal ocupase locul doi în campionat, adusese acasă o medalie din argint și vorbea despre faptul că voia să devină sportiv profesionist, o intenție la care ambii părinți s-au opus cu îndârjire.

După încă un an, pentru Helene și Ruth liceul era o lume în care nu se regăseau cu adevărat. Cei mai mari discutau despre lucruri pe care ele nu le înțelegeau, nu vorbeau serios sau nu vorbeau deloc cu cei care nu erau măcar în cel de al treilea an.

Într-o zi, prin vechea și hodorogita instalație de megafoane a liceului a fost difuzat un mesaj al directorului. Elevelor liceului li se interzicea sub pedeapsa exmatriculării orice declarație politică.

Helene o întrebă pe prietena ei ce însemna asta.

— Este vorba despre cămășile roșii contra cămășilor brune, îi explică Ruth.

— Și asta ce înseamnă? repetă Helene.

Ruth știa tot atât de puțin ca ea și nu au găsit pe nimeni care să le poată explica.

•••

Într-o zi, când Helene s-a întors de la școală, unchiul Siegmund era în sufragerie cu mama și cu tatăl Helenei.

— Ce este Forumul german? întreba mama exact când Helene deschidea ușa.

— Este un forum de discuții pe Rețeaua internațională, explică tatăl. La el poate participa oricine este cetățean german. Trebuie să soliciți prin poștă accesul, primești un cod personal și parola pentru acces și poți să scrii ce vrei și să comentezi ce au scris alții. Discuți doar în scris. Asta se cheamă social media.

— Între timp s-ar putea numi „inscripționare electronică pe un perete de WC”, se lamentă unchiul Siegmund. Înainte puteai avea acces doar de pe un computer, iar computere se găseau doar în universități ori în biblioteci și costau o grămadă de bani – asta însemna o selecție preliminară. Dar de când poți intra pe forum de pe orice telefon, o poate face orice idiot. Și chiar o face. Numeroșii șomeri par să nu aibă altceva de făcut decât să coboare orice discuție în cel mai scurt timp la nivel de palavre ale unor clienți ai cârciumilor pe jumătate beți, ori și mai jos.

— Dar…, întrebă mama cu o îngrijorare pe care Helene nu o mai văzuse la ea, ce rău îți pot face ție?

Helene lăsă ușor jos geanta de școală și se apropie încet de ușa sufrageriei, neștiind dacă ar fi trebuit să își anunțe sosirea. Oare nu întrerupea o importantă discuție a unor adulți?

— Sunt unii care se înhăitează de regulă împotriva celor ale căror păreri nu le convin. Ei își zic „Luptătorii pentru onoarea germană” (Krieger für die Deutsche Ehre – KDE), ceea ce este o glumă. Acestor tipi nu le este nimic mai străin decât onoarea. Dar ei se coordonează, se adresează cu sutele redactorilor mei și mă încondeiază cu cele mai grave acuzații pe care și le poate imagina cineva. Ieri mă sună redactorul de la Berliner Illustrierten Zeitung și mă