— Nu mai spune! îl auzi ea exclamând indignat pe tatăl ei.

Poate că nu era acum momentul potrivit să își salute unchiul.

Dar nici nu putea să plece.

— Nemaipomenit că te și întreabă, interveni mama ei.

— Audacter calumniare, semper aliquid haeret, spuneau romanii, zise unchiul Siegmund.

Helene știa că asta însemna Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne!

— Unde sunt vremurile când un Voltaire spunea Eu vă detest opinia, dar mi-aș da viața ca dumneavoastră să vi-o puteți exprima! Astăzi se pare că prin libertatea opiniei se înțelege libertatea de a-l persecuta pe cel care are altă părere decât a ta. Pentru acest gen de campanie există o definiție: A trage apa după cineva. Asta încearcă ei acum cu mine.

— Dar de ce? vru să afle mama.

— Imaginează-ți o discuție despre viitorul Germaniei, o discuție de un anumit nivel, interesantă, vie, cu diverse puncte de vedere. Și brusc apare cineva care se referă la evrei în cele mai primitive moduri, de fapt doar rahat antisemit cu găleata, de ți se face rău. Tot ce am făcut eu – ca să mă refer doar la una dintre afirmații – a fost să preiau una dintre ideile lui, și anume cea conform căreia evreii sunt de vină că Germania a pierdut războiul. Am prezentat câteva cifre referitoare la numărul evreilor germani care au luptat ca soldați, câți dintre ei au căzut, câți au fost decorați și așa mai departe – pe scurt am dovedit că în aceste afirmații nu este nici sămânță de adevăr. Hmm… și pe urmă s-au năpustit asupra mea. M-au făcut simpatizant al evreilor, închipuiți-vă! Este clar de unde bătea vântul: o bandă a naziștilor pe Rețeaua internațională. Astea sunt mai numeroase decât detașamentele de intervenții SA în Berlin.

Urmă o pauză în care nimeni nu spunea nimic și atmosfera din casă se schimbă.

În cele din urmă vorbi mama, cu o voce complet modificată:

— Doar nu te gândești să îl faci răspunzător pe Hitler pentru comportamentul fiecărui membru al mișcării sale?

Rosti astea strâmbând din nas adânc nemulțumită.

Helene îl auzi pe unchiul Siegmund oftând, un oftat profund în urma căruia te temeai că întreg corpul lui se va dezumfla ca un balon.

— Îl mai și aperi pe acest caporal cu mustăcioară de Charlie Chaplin, răspunse el.

— Poate că…, interveni tatăl, ar trebui ca mai întâi să te întrebi în ce măsură ai contribuit tu însuți la atragerea atâtor nemulțumiri. Nu am nimic împotriva părerii tale, este dreptul tău, dar tu nu manifești respect față de un politician care oricum reprezintă o mare parte a populației și care urmărește doar binele Germaniei.

Un zgomot produs în sufragerie de un scaun o făcu pe Helene să se retragă pe coridor. Ce se întâmplase? Răsturnase cineva un scaun? În orice caz îl auzi pe unchiul Siegmund strigând:

— Nu pot să cred că ați căzut în capcana lui! Adolf Hitler. Cine este el? Omul vine de niciunde! A fost deja deținut pentru tentativă de lovitură de stat – un puci tocmai contra statului a cărui guvernare o vrea acum! Asta este revoltător!

Cineva, probabil tatăl ei, mormăi ceva ce Helene nu înțelese. Însă auzi riposta unchiului:

— Asta este determinat de faptul că Hitler este primul politician care înțelege să folosească televiziunea pentru propaganda lui. De fapt este vorba de Goebbels, care în acest scop nu se dă în lături de la nimic.

— Așa o fi, spuse tatăl, dar în multe privințe are dreptate. Mă refer la faptul că situația Reichului este catastrofală. Cel puțin în ceea ce privește șomajul… În Germania, care era cândva o putere mondială, mai ales în domeniul științei și al tehnicii! Iar acum întreaga lume ne privește cu compătimire. Lucrurile nu mai pot continua așa. Cât mai trebuie ca Germania să se târască pe burtă în fața lumii, doar pentru că a pierdut un război de care și ceilalți sunt la fel de vinovați? Germania are nevoie de o înnoire, pentru mine asta-i clar, și dacă Hitler este cel care aduce această înnoire, atunci are votul meu.

Unchiul Siegmund pufni. Helene parcă îl vedea: roșu la față, cu privirea numai fulgere, cu nările parcă adulmecând. Rareori putea să fie văzut așa, dar când se întâmpla, evenimentul era de neuitat.

— Și tu, Gertrude? întrebă el.

— Eu sunt de aceeași părere cu Johann.

— Propria mea soră! Pufni din nou, dar de data aceasta mai puțin zgomotos. Nu i-ați citit cartea? Mein Kampf? În ea spune foarte clar ce vrea: război. Un text îngrozitor de anost, dar care prezintă în detaliu ce intenționează să facă. Și nimic din toate acestea nu îmi place.

— Întotdeauna politicienii spun ceva înainte de alegeri, iar după fac altceva, opină tatăl. Așa este într-o democrație. Spre deosebire de un rege, guvernanții trebuie să placă vulgului care alege.

Urmă o lungă pauză, după care unchiul Siegmund zise fără vlagă:

— Da. Poate că asta este. Poate că eu nu sunt destul de vulgar.

— Deci, Siegmund…, începu mama.

— Dar nu îmi voi pune lacăt gurii. Nici în Forumul german. Chiar dacă muierile de acolo, care îl urmează pe Hitler, vor continua să mă umple de rahat.

— Vrei să spui că eu…

— Nu, tu nu, soră iubită. Dar câte o… ah, nu face nimic. Știi, în privința forumului chiar nu îmi pot permite să ies. Acesta este piața opiniilor și o importantă reclamă. Cu cât mai mulți oameni citesc și prețuiesc contribuțiile mele, cu atât va fi mai bine pentru că redacțiile ziarelor vor înregistra asta. Și pe cel care m-a întrebat de Africa îl dau naibii. Pentru acesta voi găsi ușor alți doi care să rețină ceva de la mine.

Un alt zgomot o determină pe Helene să plece. Ca prin farmec, apăruse Berta, care o privea inexpresivă, cine știe de când. Nici Helene nu spuse nimic, se duse în camera ei și încercă să găsească un sens