„Tu ești fiul unui erou de război” – acestea erau cuvintele pe care mama lui Eugen Lettke i le repetase neîncetat acestuia în copilăria lui.

Era o propoziție deseori însoțită de „asta nu trebuie să uiți” sau de „asta nu ai voie să uiți”, o propoziție ce evoca ba drepturi, ba îndatoriri speciale, mai ales îndatoriri atribuite invizibilului, supraomului tată, locotenentului Heinz Lettke, care în războiul mondial doborâse 32 de avioane de luptă franceze, înainte ca soarta să fi făcut din el un erou, acel Heinz Lettke al cărui portret înrămat atârna pe un perete în casă, alături de toate decorațiile sale, o fotografie color din vremurile în care fotografia color nu era încă ceva obișnuit, ci ceva cu totul deosebit.

„Tu ești fiul unui erou de război” – această propoziție era în același timp imbold și invocare a protecției, o propoziție urmată aproape tot atât de des de perechea ei: „Doar pe tine te am. Acum tu ești bărbatul în casă”.

Crescuse cu aceste poveri, după cum avea să își dea seama mai târziu, poveri prea mari pentru umerii unui copil care nu îl văzuse niciodată în viață pe tatăl lui. Trăiseră în Berlin-Charlottenburg, într-o locuință mică, alături de familii întregi, gălăgioase, în timp ce în casa lor atârna pe perete doar o fotografie a tatălui său. Pe mama lui nu a văzut-o niciodată decât în haine negre, pentru că ea nu a vrut să piardă recăsătorindu-se pensia de văduvă de război acordată de kaizer.

Cea mai veche amintire a lui Eugen Lettke era legată de o curte interioară cu doi arbori golași, în care se putea cățăra ușor. Toți copiii vecinilor se jucau aici. Fetițele captivate veșnic de aceleași jocuri ciudate cu sărituri peste figuri complicate desenate pe asfalt cu creta sau împingând o pietricică de pe un câmp pe altul, de cele mai multe ori într-un picior. Băieții se luau la trântă, jucau fotbal sau de-a v-ați ascunselea. Uneori câte unul aducea soldăței din plumb ori o corăbioară din lemn și se jucau de-a pirații. Mulți copii vorbeau alte limbi, mai ales engleza, dar și dacă erai greu de cap și nu te înțelegeai repede cu ei, nu era nicio problemă.

În acest mediu s-a întâmplat într-o zi ca Eugen să găsească un inel, un ineluș ieftin, pe măsura degetului unei fetițe, cu o pietricică frumoasă, sclipitoare, turcoaz, de forma unei inimi – numele culorii l-a aflat mult mai târziu.

A ținut acest inel zece zile, pentru că era foarte frumos, o adevărată comoară, după cum își spunea el însuși. Motivul pentru care l-a ținut atât de mult timp nu era acela că nu ar fi știut ce putea face cu el. Ba chiar știa foarte bine.

Doar că nu îndrăznea.

După zece zile și-a făcut curaj și s-a dus la o fetiță despre care știa că se numește Else, avea cozi blonde lungi și un chip de înger, cea mai frumoasă fată pe care o întâlnise vreodată. Îi întinsese acesteia inelul găsit și îi spusese „Ți-l dăruiesc ție”.

Lui i se părea un act de cea mai curată iubire. Else îl fascinase din momentul în care o văzuse prima dată și o urmărise mereu cu privirea, firește doar când era sigur că nu îl surprindea vreun băiat.

Îi plăcea și nimic mai mult. Nu voia nimic de la ea, pentru că nici nu știa măcar ce ar fi putut să vrea un băiat de la o fată. Nu era ceea ce s-ar fi putut numi „inițiat”. Pentru el, fetele aparțineau unei specii străine, misterioase, care nu aveau nimic comun cu băieții.

Cu toate acestea, voia ca acest minunat inel să aparțină Elsei, deoarece era incapabil să își imagineze o altă întrebuințare a lui.

Dar Else se speriase. Se uitase la inel, apoi la el și spusese „Lasă-mă în pace!”

Pentru Eugen aceste cuvinte au fost ca o palmă și în același timp ca un pumn în stomac. Nici în vis nu s-ar fi așteptat la o asemenea reacție și în timp ce în conștiința lui totul parcă se lichefia și lumea din jur se prăbușea, el îi întindea inelul. Înțelegea că îl respingea pe el, dar ce avea cu inelul? El nu își putea imagina o altă întrebuințare pentru inel decât să i-l dea ei și faptul că ea refuza inelul îl lăsa perplex.

Fetița nu a acceptat inelul. S-a întors, lăsându-l pe Eugen împietrit și a plecat.

În cele din urmă Eugen a părăsit curtea și pe drum spre casă a aruncat inelul într-un tomberon. Nu a plâns și nu a lăsat să se vadă că i se întâmplase ceva.

Doar era fiul unui erou de război.

Și fiul unui erou de război nu își poate permite așa ceva.

Puțin după Anul Nou 1933 domnea o tulburare generală. Adulții vorbeau necontenit despre politică și despre faptul că guvernul Reichului trebuia remaniat din nou. Helene nu înțelegea de ce era un lucru senzațional. Nu se întâmpla mereu așa ceva? Dar ea avea doar doisprezece ani și nu se aștepta să înțeleagă, așa că trăgea fără mare interes cu urechea când părinții ei discutau dacă Schleicher trebuia să se retragă, ce spunea acesta despre Von Papen și ce decizie va lua Hindenburg, președintele Reichului.

Auzea mereu numele lui Adolf Hitler. Individul li se părea părinților ei grozav și Helene se obișnuise între timp cu asta.

Apoi se petrecu ceva rău. Pe 30 ianuarie, într-o luni, la televizor era programat filmul Învingătorul cu Hans Albers, care Helenei i se părea simpatic. Deoarece în mod normal nu avea voie să se uite seara la televizor, se rugase de mama ei până când aceasta cedase și îi spusese: „Bine, dar în mod excepțional!”

Însă tocmai în seara pe care Helene o așteptase cu bucurie o săptămână s-a difuzat știrea: Hindenburg a acceptat remanierea guvernamentală și îl va numi pe Hitler noul cancelar al Reichului. Prezentatoarea de la știri anunță că filmul programat pentru această seară este înlocuit cu o emisiune specială, consacrată