mai înalt decât cel mai înalt dintre bărbaţii din jur, dar cumva avea un pas uşor, la fel de graţios ca o panteră din menajeria lui Illyrio. Era mai tânăr decât crezuse ea, nu avea mai mult de treizeci de ani. Pielea sa era de culoarea cuprului lustruit, iar mustăţile groase îi erau prinse în inele de aur şi bronz.

– Trebuie să merg şi să-mi exprim omagiile, zise Magister Illyrio. Aşteptaţi-mă. Am să-l aduc aici.

Fratele ei o apucă de braţ şi degetele sale o strânseră atât de tare încât o duru.

– Îi vezi pletele, dulce surioară? Pletele lui Drogo erau negre precum miezul nopţii şi încărcate de ulei aromat, pline de clopoţei care clincăneau uşor la fiecare mişcare a sa. Depăşeau talia şi chiar fesele, capătul lor frecându-se de spatele pulpelor.

– Vezi cât sunt de lungi? zise Viserys. Când Dothraki sunt înfrânţi în luptă, îşi taie părul în semn de căinţă, pentru ca lumea să le cunoască ruşinea. Khal Drogo nu a pierdut nici o bătălie. El este Aegon Stăpânul Dragonilor, iar tu îi vei fi regina.

Dany se uită spre Khal Drogo. Chipul său era dur şi crud, ochii erau la fel de reci şi întunecaţi ca onixul. Fratele ei o rănea uneori, atunci când trezea balaurul, dar nu o înspăimânta aşa cum o făcea acest bărbat.

– Nu vreau să fiu regina lui, se auzi spunând cu un glas pierit şi subţire. Te rog, te rog, Viserys, nu vrea, du-mă acasă.

– Acasă? îşi menţinea vocea potolită, dar ea putu ghici furia în intonaţia lui. Cum vom ajunge noi acasă, dragă surioară? Ne-au luat casa! O trase în umbră, departe de alte priviri, degetele lui afundându-se în pielea ei. Cum o sa ajungem noi acasă? repetă el, referindu-se la Domeniul Regelui, la Piatra Dragonului şi toate pământurile pe care le pierduseră.

Dany se gândise doar la încăperile lor din casa lui Illyrio, cu siguranţă, nu la adevăratul lor cămin, la tot ce avuseseră, însă fratele ei nu voia să audă de aşa ceva. Pentru el nu mai exista nici o casă. Nici chiar casa imensă, cu poarta roşie, nu fusese casa lui. Degetele sale se strânseră şi mai tare pe braţul ei, cerând un răspuns.

– Nu ştiu..., spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se frânse. În ochi îi apărură lacrimi.

– Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal Drogo, aşa vom ajunge acasă. Iar dacă trebuie să te măriţi cu el şi să te culci cu el pentru asta, aşa vei face. Îi zâmbi. Am să las întregul lui khalasar să se împreuneze cu tine dacă va trebui, dragă soră, toţi cei patruzeci de mii de oameni şi armăsarii lor de asemenea dacă asta va trebui ca să-mi adun armata. Fii mulţumită că este numai Drogo. Cu timpul, s-ar putea chiar să ajungi să-ţi placă. Acum şterge-ţi ochii. Illyrio îl aduce aici şi nu trebuie să te vadă plânsă.

Dany se întoarse şi văzu că era adevărat. Magister Illyrio, numai un zâmbet şi plecăciuni, îl însoţea pe Khal Drogo spre ei. Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute.

– Zâmbeşte, şopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe mânerul sabiei. Şi îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că ai sâni. Numai Zeii ştiu că şi aşa sunt mici.

Daenerys zâmbi şi se îndreptă de spate.

 

EDDARD

 

Oaspeţii se scurgeau printre porţile castelului într-un râu de aur şi argint şi oţel lustruit, cam trei sute de oameni, o făloasă defilare de purtători de flamuri şi cavaleri, un amestec de mercenari şi oşteni. Deasupra capetelor lor, zeci de flamuri aurite se zbăteau înainte şi înapoi în vântul din nord, purtând blazonul cerbului încoronat al Casei Baratheon.

Ned îi cunoştea pe mulţi dintre oşteni. Iată-l pe Ser Jaime Lannister, cu părul la fel de strălucitor precum aurul prelucrat, şi dincolo era Sandor Clegane, cu îngrozitoarea lui faţă arsă. Băiatul înalt de lângă el putea fi numai prinţul moştenitor, iar omuleţul acela pipernicit din spatele lor era, în mod sigur, pezevenghiul de Tyrion Lannister.

Totuşi, bărbatul uriaş din capul coloanei, flancat doi cavaleri în mantiile albe ca zăpada ale Gărzii Regelui, părea aproape un străin pentru Ned... până în clipa când sări de pe spinarea calului său de luptă cu un răget familiar şi-l prinse într-o îmbrăţişare feroce.

– Ned! Ah, ce bine să-ţi văd faţa asta a ta îngheţată. Regele îl măsură din cap până-n picioare şi râse. Nu te-ai schimbat deloc.

Asta ar fi putut spune şi Ned. În urmă cu cincisprezece ani, când călăriseră tot mai departe pentru a câştiga un tron, Stăpânul Sfârşitului Furtunii era proaspăt bărbierit şi musculos ca în fanteziile unei fecioare. La un metru optzeci, îi domina pe cei mai scunzi decât el, iar când îşi punea armura şi coiful cu coarne de cerb al Casei sale, devenea un adevărat gigant. Avusese şi forţa unui gigant, arma sa preferată fiind un ciocan de luptă, ascuţit, din fier, pe care Ned abia dacă-l putea clinti. În acele zile, mirosul pielii şi sângelui stăruia asupra lui ca un parfum.

Acum, era chiar parfumat şi avea o cingătoare care se potrivea cu statura lui. Ned îl văzuse pe rege cu nouă ani înainte de răzmeriţa lui Balon Greyjoy, când cerbul şi lupul străvechi îşi uniseră forţele pentru a pune capăt pretenţiilor autoproclamatului Rege al Insulelor de Fier. Din noaptea în care se aflaseră unul lângă celălalt în citadela înfrântă a lui Greyjoy, unde Robert acceptase predarea nobilului rebel, iar Ned îl luase ca ostatic şi pupil pe fiul acestuia, Theon, se îngrăşase cu cel puţin opt kilograme. O barbă, la fel de aspră ca sârma neagră, îi acoperea falca pentru a-i ascunde bărbia dublă şi osânza regală acumulată sub ea, însă nimic nu-i putea ascunde burta sau cercurile negre din jurul ochilor.

Cu toate astea, Robert era regele lui Ned acum, şi nu doar un prieten, aşa că spuse:

– Maiestatea Voastră, Winterfell vă aparţine.

Tot atunci şi ceilalţi începură să descalece, iar grăjdarii se grăbiră să ia în primire armăsarii. Regina lui Robert, Cersei Lannister5 îşi făcu apariţia