mergând la pas împreună cu copiii săi cei mici. Casa pe roţi în care se deplasau, o caleaşca uriaşă cu două niveluri, din stejar impregnat cu uleiuri şi din metal forjat, trasă de patruzeci de cai puternici, de povară, era prea lată ca să treacă de porţile castelului. Ned îngenunche în zăpadă pentru a săruta inelul reginei, în vreme ce Robert o îmbrăţişa pe Catelyn ca pe o soră de mult pierdută şi regăsită. Apoi copiii fură împinşi înainte, prezentaţi şi acceptaţi de ambele părţi.

Nici nu se încheiaseră aceste formalităţi de salut, că regele spuse gazdei sale:

– Du-mă la cripta ta, Eddard. Vreau să-mi prezint omagiile.

Ned îi fu recunoscător pentru asta, pentru că-şi amintea de ea după atâţia ani. Ceru o torţă. Nu mai erau necesare alte cuvinte. Regina începuse să protesteze. Călătoreau din zorii zilei şi toţi erau obosiţi şi înfriguraţi; desigur, ar fi trebuit să se pună întâi pe picioare. Morţii mai puteau aştepta. Nu spusese mai mult de atât! Robert îi aruncă o privire, iar fratele ei geamăn, Jaime, o luă cu grabă de braţ, iar ea nu mai spuse nici un cuvânt Coborâră în criptă împreună, Ned şi acest rege pe care abia îl putea recunoaşte. Treptele şerpuitoare, săpate în piatră, erau înguste. Ned deschise calea, cu torţa în mână.

– Începusem să cred că nu vom mai ajunge niciodată la Winterfell, i se plânse Robert. În sud, după cum se vorbeşte despre cele Şapte Regate ale mele, oamenii par să uite că partea ta este la fel de mare cât toate celelalte şase la un loc.

– Sper că v-a plăcut călătoria, Maiestatea Voastră.

Robert pufni.

– Mlaştini şi păduri şi ţarini, şi doar câte un han decent la nord de Gât. Nu am mai văzut niciodată o asemenea pustietate. Unde sunt oamenii tăi?

– Mai mult ca sigur că sunt prea timizi ca să se arate, glumi Ned.

Putea simţi răceala urcând pe scări, o răsuflare rece din adâncul pământului.

– Regii sunt o apariţie rară în nord, pufni Robert. Mai mult ca sigur că oamenii se ascund sub zăpadă. Zăpada, Ned. Regele îşi puse o mână pe zid, de parcă ar fi vrut să se sprijine pe când cobora.

– Zăpezile târzii, de vară, sunt destul de obişnuite, zise Ned. Sper că nu v-au deranjat. De obicei, sunt destul de blânde.

– Să-ţi ia Ceilalţi zăpezile tale blânde, înjură Robert. Ce se întâmplă iarna în acest loc? Mă apucă tremuratul numai când mă gândesc la asta.

– Iernile sunt grele, se învoi Ned. Dar Casa Stark le poate îndura. Întotdeauna a fost aşa.

– Trebuie să vii în sud. Trebuie să guşti vara înainte să plece. La Highgarden sunt câmpii cu trandafiri aurii, care se întind cât poţi cuprinde cu ochii. Fructele sunt atât de bine pârguite că ţi se fărâmiţează în gură, pepenii, perele, prunele, nu ai gustat niciodată atâta dulceaţă. Vei vedea, ţi-am adus şi ţie. Chiar şi la Capătul Furtunii, cu tot cu vântul ăla din golf, zilele sunt atât de fierbinţi că abia te poţi mişca. Şi ar trebui să vezi oraşele, Ned! Flori peste tot, pieţele gem de alimente, vinul de vară este atât de ieftin şi de bun că te poţi îmbăta doar respirând aerul din jur. Toţi sunt graşi, beţi şi bogaţi. Râse şi se plesni pe burta lui umflată. Şi fetele, Ned! exclamă el, cu ochii scăpărând. Jur, femeile îşi pierd orice urmă de modestie la căldură. Înoată goale în râu, chiar lângă castel. Chiar şi pe stradă este prea cald pentru bumbac sau lână, aşa că se plimbă în rochiile acelea scurte, din mătase, dacă au arginţi, din bumbac dacă nu, dar toate sunt la fel când transpiră în ele şi, când pânza li se lipeşte de piele, par că sunt goale.

Regele râdea fericit. Robert Baratheon fusese întotdeauna un bărbat cu pofte uriaşe, un bărbat care ştia cum să-şi respecte plăcerile. Asta nu era o acuzaţie pe care oricine o putea lăsa în faţa uşii lui Eddard Stark. Totuşi, Ned nu se putu opri să remarce că aceste plăceri îl costau pe rege. Robert gâfâia când ajunseră la capătul treptelor, cu faţa roşie în lumina torţei.

– Maiestatea Voastră, spuse Ned cu respect.

Răsuci torţa într-un arc de cerc vast. Umbrele se mişcară şi se unduiră. Lumina pâlpâitoare atinse pietrele de la picioare şi se prelinseră de-a lungul unei lungi procesiuni de stâlpi de granit care parcă mărşăluiau înaintea lor, doi câte doi, în întuneric. Între stâlpi, morţii stăteau pe tronurile lor de piatră sprijinite de pereţi, aşezaţi cu spatele spre sarcofagele în care se aflau rămăşiţele lor pământeşti.

– Ea e chiar la capăt, cu Tatăl şi Brandon.

Deschise drumul printre coloane şi Robert îl urmă fără nici un cuvânt, zgribulindu-se în răcoarea subterană. Era întotdeauna răcoare aici. Paşii lor răsunau pe piatră şi reverberau în cavoul de deasupra pe când se deplasau printre morţii Casei Stark. Stăpânii Winterfellului îi priveau trecând. Efigiile lor erau săpate în lespezile care acopereau mormintele. Stăteau în şiruri lungi, ochii orbi holbându-se din bezna eternă, în vreme ce lupi străvechi, imenşi, din piatră, se încovrigau la picioarele lor. Umbrele în mişcare făceau ca figurile din piatră să pară vii.

În virtutea unui străvechi obicei, în poala fiecărei statui a unui Stăpân al Winterfellului fusese lăsată o sabie lungă de fier, să ţină spiritele răzbunătoare în criptele lor. Cea mai veche sabie se transformase de mult în praf, rămânând numai câteva urme roşietice, acolo unde mânerul se odihnise pe piatră. Ned se întrebă dacă asta însemna că acele spirite erau libere să cutreiere acum castelul. Spera că nu. Primii Stăpâni ai Winterfellului fuseseră bărbaţi la fel de aspri ca tărâmul pe care-l guvernaseră. În veacurile de dinaintea venirii peste mare a Stăpânilor Dragonilor, ei nu juraseră credinţă nimănui, considerându-se Regi ai Nordului.

Ned se opri la ultimul mormânt şi ridică torţa cu ulei. Cripta continua în bezna dinaintea lor, dar dincolo de acel punct, mormintele erau goale şi dezvelite; găuri negre, aşteptându-şi morţii, aşteptându-i pe el şi pe copiii săi. Lui Ned nu-i plăcea să se gândească la asta.

– Aici, spuse el regelui său.

Robert dădu