Erau trei morminte, unul lângă altul. Stăpânul Rickard Stark, tatăl lui Ned, avea o faţă prelungă şi netedă. Pietrarul îl cunoscuse foarte bine. Stătea acolo într-o demnitate tăcută, degetele-i de piatră ţinând strâns sabia din poala lui, dar în viaţă, toate săbiile îl trădaseră. În două morminte mai mici, pe fiecare latură, erau copiii săi.

Brandon avusese douăzeci de ani când murise, sugrumat la ordinele Regelui Nebun Aerys Targaryen, cu numai câteva zile înainte să se fi căsătorit cu Catelyn Tully de Riverrun. Tatăl său fusese obligat să-l vadă murind. Fusese un adevărat moştenitor al tronului, cel mai vârstnic, născut pentru a domni.

Lyanna avusese numai şaisprezece ani, o copilă-femeie de o drăgălăşenie surprinzătoare. Ned o iubise din toată inima. Ea ar fi trebuit să-i fie mireasă.

– A fost mult mai frumoasă ca aici, spuse regele după un moment de tăcere. Privirile-i stăruiră pe chipul Lyannei, de parcă ar fi putut s-o aducă înapoi la viaţă. În cele din urmă, se ridică dificil din cauza propriei sale greutăţi. Ah, la naiba, Ned, a trebuit s-o înmormântezi chiar în locul ăsta? Glasul său era răguşit, apăsat de amintirea durerii. Merita mai mult decât bezna...

– A fost o Stark de Winterfell, spuse Ned încet. Acesta-i locul ei.

– Ar trebui să fie pe un deal de pe aici, sub un copac cu fructe, cu soarele şi norii deasupra ei şi cu ploaia care s-o spele.

– Am fost lângă ea când a murit, îi aminti Ned regelui. Voia să vină acasă, să se odihnească lângă Brandon şi Tatăl.

Încă o mai putea auzi, din când în când. „Promite-mi”, se tânguise ea în încăperea care mirosea a sânge şi trandafiri. „Promite-mi, Ned.” Febra îi luase puterea şi vocea ei era slabă ca o şoaptă, dar când îşi dăduse cuvântul faţă de ea, frica dispăruse din ochii surorii sale. Ned îşi amintea felul în care zâmbise, cât de strâns le prinseseră degetele ei pe ale lui când plecase din viaţă, petalele de trandafir revărsându-se din palma ei, moarte şi înnegrite. După asta, nu-şi mai amintea nimic. Îl găsiseră ţinând încă trupul ei, amuţit de durere. Micul insular, Howland Reed, îi luase mâna dintr-a lui. Ned nu-şi mai amintea nimic din toate astea.

– Când pot, îi aduc flori, zise el. Lyannei îi plăceau... florile.

Regele îi atinse obrajii, degetele mângâind cu blândeţe piatra dură, de parcă ar fi fost vie.

– Am jurat că-l voi ucide pe Rhaegar pentru ce i-a făcut.

– Aţi jurat, îi reaminti Ned.

– Numai o dată, făcu Robert amar.

Trecuseră împreună prin vadul Tridentului pe când bătălia izbucnise în jurul lor, Robert cu ciocanul său de luptă şi coiful măreţ, cu coarne, prinţul Targaryan înzăuat tot în negru. Pe pieptarul armurii era dragonul cu trei capete al Casei sale, alcătuit din rubine care străluceau ca focul în lumina soarelui. Apele Tridentului se scurgeau înroşite în jurul copitelor cailor pe când dădeau ocol lovind, din nou şi din nou, până ce ultima lovitură năprasnică a ciocanului lui Robert înfundă dragonul şi pieptul de dedesubtul lui. Când Ned ajunsese în cele din urmă la locul luptei, Rhaegar zăcea mort în pârâu, în vreme ce oamenii din ambele armate răscoleau apele clocotitoare în căutarea rubinelor smulse din armură.

– În visele mele îl omor în fiecare noapte, admise Robert. O mie de morţi sunt încă mai puţine decât merită.

Ned nu putea adăuga nimic la asta. După un moment de tăcere, spuse:

– Ar trebui să ne întoarcem, Maiestatea Voastră. Soţia vă aşteaptă.

– S-o ia Ceilalţi pe nevastă-mea, mormăi Robert cu acreală, dar o porni înapoi pe unde veniseră, paşii săi duduind grei. Şi dacă mai aud încă o dată „Maiestatea Voastră”, îţi înfig capul într-o prăjină. Suntem mai mult de atât unul pentru celălalt.

– Nu am uitat, răspunse Ned calm. Când regele nu răspunse, continuă: Povesteşte-mi de Jon.

Robert scutură din cap.

– Nu am mai văzut încă un bărbat ofilindu-se atât de repede. Am organizat un turnir de onomastica fiului meu. Dacă l-ai fi văzut pe Jon atunci, ai fi putut jura că va trăi veşnic. Patru nopţi mai târziu era mort. Boala a fost ca un foc în pântecele lui. L-a ars pe dinăuntru. Se opri lângă un stâlp, în faţa mormântului unui Stark mort de mult. L-am iubit pe bătrânul ăla.

– Amândoi l-am iubit. Ned se opri o clipă. Catelyn se teme pentru surorile ei. Cum suportă Lysa durerea?

Gura lui Robert se strâmbă cu amărăciune.

– Nu prea bine, ca să spun adevărul, admise el. Cred că pierderea lui Jon a înnebunit-o pe femeie, Ned. L-a luat pe băiat înapoi la Eyrie. Împotriva dorinţelor mele. Speram să-l cresc eu, împreună cu Tywin Lannister, la Casterly Rock. Jon nu avea fraţi, nici alţi fii. Doar nu era să-l las să fie crescut de muieri?!

Ned ar fi lăsat mai degrabă un copil într-un cuib de vipere, încrezându-se în ele, decât în Stăpânul Tywin, însă îşi lăsă dubiile nerostite. Unele dintre vechile răni nu se vindecau cu adevărat niciodată, reîncepând să sângereze la cea mai mică zgândăreală.

– Soaţa şi-a pierdut bărbatul, rosti el cu prudenţă. Poate că mamei i-a fost teamă să nu-şi piardă fiul. Băiatul e foarte mic.

– Are şase ani şi este bolnăvicios, şi e Stăpân peste Eyrie, zeii aibă milă, făcu regele. Stăpânul Tywin nu şi-a luat niciodată un pupil înainte. Lysa ar fi trebuit să se simtă onorată. Lannisterii sunt o Casă măreaţă şi nobilă. Ea nici nu a vrut să audă de asta. Apoi a dispărut în puterea nopţii, fără ca măcar să-şi ceară iertare că a plecat fără permisiune. Cersei era furioasă. Băiatul îmi poartă numele, ştiai asta? Robert Arryn. Am jurat să-l protejez. Cum să fac asta dacă maică-sa îl duce cu ea?

– Îl iau ca pupil, dacă vrei, zise Ned. Lysa ar trebui să fie de acord cu asta. Ea şi Catelyn erau apropiate, şi ar fi şi ea binevenită aici.

– Este o ofertă generoasă, prietene, zise regele, dar este prea târziu. Stăpânul Tywin şi-a dat deja consimţământul. Creşterea băiatului de altcineva ar fi un afront dureros pentru el.

– Mă preocupă mai