– Asta pentru că nu dormi cu un Lannister. Robert râse, hohotele rostogolindu-se printre morminte şi ricoşând în tavanul boltit. Zâmbetul lui era ca o străfulgerare a dinţilor albi în păienjenişul uriaşei sale bărbi negre. Ah, Ned, zise el. Eşti încă prea sobru. Îşi puse unul din braţele masive pe umerii lui Ned. Plănuisem să aştept câteva zile ca să-ţi pot vorbi, dar văd că nu este nevoie de asta. Vino, să ne plimbăm.

O luară din nou printre coloane. Ochi orbi din piatră păreau să-i urmărească pe când treceau. Regele îşi ţinea braţul pe umărul lui Ned.

– Cred că te-ai întrebat de ce, în cele din urmă, am venit în nord, la Winterfell, după atât timp.

Ned avea bănuielile sale, dar nu le rosti cu voce tare.

– Pentru bucuria tovărăşiei mele, desigur, spuse el cu voioşie. Şi aici este Zidul. Trebuie să-l vedeţi, Maiestatea Voastră, să mergeţi de-a lungul posturilor de luptă şi să vorbiţi cu cei aflaţi la datorie. Rondul de Noapte este doar umbra a ceea ce a fost odată. Benjen spune...

– Fără nici o îndoială că voi asculta, cât de curând, ce are de spus fratele tău, zise Robert. Zidul datează de cât, de opt mii de ani? Mai poate aştepta câteva zile. Am probleme mult mai urgente. Sunt vremuri dificile. Am nevoie de oameni buni în jurul meu. Oameni precum Jon Arryn. A servit ca Stăpân al Eyrie, ca Paznic peste Est şi ca Mână a Regelui. Nu va fi uşor de înlocuit.

– Fiul său..., începu Ned.

– Fiul său îi va succeda la conducere în Eyrie şi peste toate domeniile sale, zise Robert brusc. Nu mai mult.

Asta-l luă pe Ned prin surprindere. Se opri, uluit, şi se întoarse să-şi privească regele. Cuvintele ţâşniră nestăvilite.

– Arrynii au fost dintotdeauna Păzitorii Estului. Titlul se moşteneşte odată cu domeniul.

– Poate că, atunci când va ajunge la vârsta potrivită, îi va fi înapoiată onoarea, spuse Robert. Am să mă gândesc la asta în acest an şi în următorul. Un băiat de şase ani nu este conducător de oşti, Ned.

– În vreme de pace, titlul este doar onorific. Lasă-l pe băiat să-l păstreze. Pentru onoarea tatălui său, nu pentru a sa. Desigur, îi datorezi măcar atât lui Jon, pentru serviciile sale.

Regele nu era încântat. Îşi luă mâna de pe umărul lui Ned.

– Serviciile pe care le-a adus Jon erau datoria sa faţă de stăpânul său. Nu sunt nerecunoscător, Ned. Tu, dintre toţi, ar trebui să ştii asta. Însă fiul nu este aidoma tatălui. Un băieţel nu poate păstra Estul. Apoi tonul său se înmuie. Ajunge cu astea. Sunt lucruri mult mai importante de discutat, iar acum nu am să mă cert cu tine. Am nevoie de tine, Ned.

– Sunt la ordinele voastre, Maiestate. Oricând.

Erau cuvinte pe care trebuia să le rostească, aşa că le spuse, temându-se de ce ar putea urma. Robert nici nu păru să-l fi auzit.

– Toţi anii petrecuţi împreună în Eyrie... au fost ani zeieşti. Te vreau din nou lângă mine, Ned. Te vreau pe Domeniul Regelui, nu aici, la capătul lumii, unde nu eşti de nici un folos nimănui. Robert scrută bezna pentru o clipă, cu melancolia unui Stark. Îţi jur, să stai pe tron este de o mie de ori mai greu decât să-l cucereşti. Legile sunt nişte treburi plicticoase şi număratul banilor e şi mai rău. Iar oamenii... nu se mai termină. Şed pe blestematul ăla de scaun de fier şi-i ascult plângându-se până ce mintea mi se înceţoşează, iar dosul îmi devine carne vie. Toţi vor ceva, bani sau pământ, ori dreptate. Minciuni pe care le spun... Iar nobilii şi doamnele mele nu sunt mai breji. Sunt înconjurat de linguşitori şi nebuni. Asta poate aduce pe oricine la sminteală, Ned. Jumătate dintre ei nu îndrăznesc să-mi spună adevărul, iar cealaltă jumătate nu-l ştiu. Sunt nopţi când îmi doresc să fi pierdut atunci, la Trident. Ah, nu chiar cu adevărat, însă...

– Înţeleg, zise Ned încet.

Robert se uită la el.

– Cred că da. Dacă este aşa, eşti singurul, prietene. Zâmbi. Lord Eddard Stark, te voi numi Mână a Regelui.

Ned se lăsă pe un genunchi. Oferta nu-l surprinse; ce alt motiv ar fi putut avea Robert ca să vină de atât de departe? Mâna Regelui era cel de-al doilea om ca putere în cele Şapte Regate. Vorbea cu glasul unui rege, comanda armatele regelui, aplica legile regelui. La răstimpuri, chiar şedea pe Tronul de Fier pentru a face dreptatea regelui, când suveranul era absent ori bolnav, ori indisponibil din alte motive. Robert îi oferea o responsabilitate la fel de vastă ca însuşi domeniul. Era ultimul lucru din lume pe care şi l-ar fi dorit.

– Maiestatea Voastră, începu el. Nu sunt vrednic de o astfel de onoare.

Robert mormăi cu o nerăbdare glumeaţă.

– Dacă aş vrea să te onorez, te-aş lăsa să te retragi. Am intenţia de a te face să conduci acest regat şi să lupţi in războaie în timp ce eu mănânc şi beau şi mă împreunez. Se plesni peste burtă şi rânji. Ştii vorba aceea despre rege şi Mână?

Ned cunoştea zicala.

– Ceea ce visează regele, spuse el, Mâna construieşte.

– Odată, m-am culcat cu o ţaţă care mi-a spus că poporul de rând are un alt fel de a zice asta. Cică regele mănâncă, iar Mâna ia rahatul.

Îşi lăsă capul pe spate şi scoase un hohot de râs. Ecourile se reverberară prin întuneric: în jurul lor, morţii din Winterfell păreau să-i privească cu ochi reci şi dezaprobatori. În cele din urmă, râsul se potoli şi se opri. Ned era tot într-un genunchi, ridicându-şi privirile.

– La naiba, Ned, se plânse regele. Ai putea să mă încânţi măcar cu un zâmbet.

– Se spune că aici iarna se face atât de frig, încât râsul unui bărbat îi îngheaţă în gât şi-l duce la moarte prin sufocare, spuse Ned prudent. Poate că de asta în familia Stark sunt oameni cu foarte puţin umor.

– Vino cu mine în sud, am să te învăţ eu să râzi din nou, promise regele. Tu m-ai ajutat să