câştig tronul ăsta blestemat, acum ajută-mă să-l şi păstrez. Suntem făcuţi să conducem împreună. Dacă Lyanna ar fi trăit, am fi fost legaţi, uniţi prin sânge şi prin sentimente. Ei bine, nu este prea târziu. Eu am un fiu. Tu ai o fiică. Jeff al meu şi Sansa ta ar trebui să ne unească, aşa cum Lyanna şi eu am fi făcut-o odată.

Această propunere îl surprinse.

– Sansa are numai unsprezece ani.

Robert dădu nerăbdător din mână.

– E suficient de mare pentru o logodnă. Căsătoria poate să mai aştepte câţiva ani. Regele zâmbi. Acum ridică-te şi spune da, blestematule.

– Nimic nu mi-ar face plăcere mai mare, Maiestatea Voastră, răspunse Ned. Ezită. Aceste onoruri sunt cu totul neaşteptate. Aş putea primi ceva timp de gândire? Trebuie să-i spun soţiei mele...

– Da, da, bineînţeles, spune-i lui Catelyn, mai gândeşte-te, dacă vrei. Regele se aplecă şi îl apucă de mână, ridicându-l în picioare. Să nu mă faci însă să aştept prea mult. Nu sunt cel mai răbdător dintre oameni.

Pentru o clipă, Eddard Stark fu copleşit de un sentiment teribil, rău prevestitor. Acesta era locul său, aici, în nord. Privi spre siluetele din piatră din jurul său, inspiră adânc în răceala tăcută a criptei. Putea simţi ochii morţilor. Ascultau cu toţii, ştia asta. Iar iarna bătea la uşă.

 

JON

 

Erau momente, nu foarte multe, când Jon Snow era bucuros că era un bastard. Pe când îşi umplea din nou cupa cu vin dintr-o butelcă de pe masă, îşi dădu seama că şi acesta ar putea fi unul dintre ele. Se aşeză înapoi pe bancă, printre tinerii cavaleri, şi bău. Dulceaţa şi aroma de fructe ale vinului de vară îi umplură gura şi-i aduseră un zâmbet pe buze.

Marea Sală Winterfell era înceţoşată de fum şi plină cu mirosul cărnii fripte şi al pâinii proaspăt coapte. Pereţii săi din piatră cenuşie erau drapaţi cu flamuri. Albe, aurii, purpurii: lupul străvechi al Casei Stark, cerbul încoronat al Casei Baratheon, leul Casei Lannister. Un muzicant cânta la harfa mare şi recita o baladă, dar până în capătul sălii glasul său abia dacă se mai auzea peste huruitul focului, zăngănitul farfuriilor şi al cupelor de cositor şi zumzăitul sutelor de conversaţii de beţivani.

Trecuseră deja patru ore de la începutul ospăţului de bun-venit oferit pentru rege. Fraţii şi surorile lui Jon fuseseră aşezaţi împreună cu copiii regali, în spatele podiumului ridicat unde Lordul şi Lady Stark îi întreţineau pe rege şi regină. Pentru a cinsti ocazia, tatăl său, lordul, va permite, fără nici o îndoială, fiecărui copil câte un pahar de vin, dar nu mai mult de atât. Aici jos, printre bănci, nu se găsea nimeni care să-l oprească pe Jon să bea după pofta inimii. Şi descoperi că avea în el o sete de bărbat adevărat, spre încântarea stridentă a tinerilor din jurul lui, care-l încurajau de fiecare dată când golea câte un pahar. Erau o tovărăşie plăcută, iar Jon savura istorisirile lor despre bătălii, alcov şi vânătoare. Era sigur că tovarăşii săi erau mult mai distractivi decât odraslele regelui. Îşi potolise curiozitatea asupra oaspeţilor când aceştia îşi făcuseră apariţia. Întreaga procesiune trecuse la nici un pas distanţă de locul care i se dăduse, pe bancă, iar Jon îi putuse privi pe îndelete.

Tatăl său, stăpânul, intrase primul, escortând-o pe regină. Era la fel de frumoasă pe cât ziceau bărbaţii. O tiară cu pietre preţioase strălucea în părul ei auriu, smaraldele se potriveau de minune cu ochii ei verzi. Tatăl său o ajutase să urce pe trepte până la podium şi o condusese la locul ei, însă regina aproape că nici nu-l privise. Chiar şi la cei paisprezece ani ai săi, Jon putea citi dincolo de surâsul ei.

Următorul fusese însuşi Regele Robert, cu Lady Stark la braţul său. Regele era o mare dezamăgire pentru Jon. Tatăl său vorbea despre el destul de des: nepreţuitul Robert Baratheon, demonul de la Trident, cel mai aprig războinic de pe domeniu, un gigant între prinţi. Jon văzu însă doar un bărbat gras, congestionat la faţă, transpirând între mătăsuri. Mergea ca un bărbat aproape beat.

După ei, veniră copiii. Primul, micul Rickon, reuşise să străbată întreaga distanţă cu toată demnitatea pe care o putea avea un copil de trei ani. Jon trebuise să-l îndemne să meargă mai departe când se oprise să-l cerceteze. Aproape, în spatele lui, venea Robb, înveşmântat în lână cenuşie amestecată cu alb, culorile Casei Stark. La braţul său mergea Prinţesa Myrcella. Era o mână de fată, de nici opt ani, părul ei revărsându-se ca o cascadă de bucle blonde sub o plasă ornată cu giuvaieruri. Jon observase sfioşenia cu care-l privea pe Robb, când treceau printre mese, şi felul timid în care-i zâmbea. Hotărâse că era insipidă. Robb nici măcar nu era în stare să-şi dea seama cât era de proastă, rânjea ca un smintit.

Surorile sale vitrege îi escortaseră pe prinţii casei regale. Arya îl însoţea pe durduliul de Tommen, al cărui păr alb-blond era mai lung decât al ei. Sansa, cu doi ani mai mare, îl conducea pe prinţul moştenitor, Jeffrey Baratheon. El avea doisprezece ani, fiind mai mic decât Jon sau Robb, însă mai înalt decât ei, spre marea dezamăgire a lui Jon. Prinţul Jeffrey avea părul surorii sale şi ochii verzi, adânci, ai mamei lui. O şuviţă rebelă curgea peste colierul de aur de la gât şi peste gulerul înalt, de catifea. Sansa părea încântată pe când păşea alături de el, însă lui Jon nu-i plăceau buzele lui bosumflate şi nici aerul plictisit şi dispreţuitor cu care privea Marea Sală Winterfell.

Era mult mai interesat de perechea următoare, din spatele lui: fraţii reginei, Lannisterii de la Casterly Rock. Leul şi Pezevenghiul; nu putea greşi în a-i identifica. Ser Jaime Lannister era fratele geamăn al reginei Cersei; înalt şi auriu, cu ochi verzi, strălucitori, şi un surâs care tăia ca un cuţit. Purta mătăsuri purpurii, cizme negre înalte, o mantie de satin negru. Pe pieptarul tunicii, leul Casei sale era brodat cu fir de aur, urlându-şi îndrăzneala. Pe faţă, i se spunea Leul Casei Lannister, dar pe la spate se şoptea „Regicidul”.

Jon descoperi