rang înalt el ar fi putut fi răsturnat. Strategia rivalilor social-democraţi li se părea demnă de dispreţ. Bărbaţi şi femei, tineri îndrăzneţi dispuşi să îşi sacrifice vieţile pentru cauza socialist-revoluţionară, fuseseră atraşi în rândurile partidului. Acţiunile lor, care făceau viaţa politică rusească şi mai brutală decât era, păreau încununate de o aură romantică, fiind pentru unii tineri un soi de ritual al trecerii la maturitate. Deciziile cele mai importante privitoare la operaţiunile teroriste erau luate de o „Organizaţie de Luptă” ultrasecretă, dar multe celule locale acţionau şi din proprie iniţiativă. Primul act de teroare politică al socialist-revoluţionarilor a fost uciderea în 1902 a ministrului învăţământului. Până la lichidarea lor în 1908–1909, teroriştii au supus forţele legale ale statului unui asalt permanent.

Ne vom ocupa de Partidul Social-Democrat ceva mai departe (Capitolul V). Pentru moment să precizăm că, spre deosebire de socialist-revoluţionari, care împărţeau societatea în „exploataţi” şi „exploatatori”, social-democraţii defineau clasele în funcţie de poziţia lor faţă de mijloacele de producţie şi considerau muncitorimea industrială („proletariatul”) singura clasă cu adevărat revoluţionară, dat fiind că, spre deosebire de ţăranii-agricultori independenţi, o bună parte a câştigului lor era însuşită de patron. Strategia social-democrată prevedea naţionalizarea terenurilor agricole, urmată de colectivizare, astfel încât ţăranii urmau să devină angajaţi ai statului, în contrast cu rivalii lor, social-democraţii considerau „burghezia” drept un aliat temporar în prima fază a Revoluţiei. În plus, aşa cum am subliniat deja, desconsiderau terorismul: din punctul lor de vedere, teroarea urma să fie pusă în aplicare abia după preluarea puterii, când aveau să dispună de întreg aparatul represiv al statului.

Membrii activi ai celor două organizaţii radicale erau în fond oameni cu orientări asemănătoare. Apartenenţa la unul sau celălalt dintre partide era mai mult o chestiune de temperament, cei mai îndrăzneţi şi cu mai mult spirit de aventură preferind în general tabăra socialist-revoluţionară. În ambele cazuri, adepţii proveneau mai ales din rândurile studenţilor sau ale celor excluşi din mediul universitar. După afirmaţia unui social-democrat:

 

În esenţă, activitatea grupurilor locale ale socialist-revoluţionarilor se deosebea destul de puţin de cea a social-democraţilor. Organizaţiile ambelor partide erau alcătuite din mici comitete de intelectuali (intelighentî), care aveau legături slabe cu masele, considerându-le un simplu receptor al agitaţiei politice.

 

Principala grupare liberală rusă, care în 1905 avea să constituie Partidul Constituţional-Democrat, se deosebea de organizaţiile radicale atât prin componenţă cât şi prin program. Liderii ei erau reprezentanţi ai nobilimii şi ai intelectualităţii, printre aceştia din urmă numărându-se foşti socialişti dezamăgiţi. Majoritatea celor din profesiile liberale – universitari, avocaţi, medici – se îndreptaseră spre acest partid. Conducătorii partidului fiind persoane cu statut social înalt, unii chiar membri ai unor cunoscute familii aristocratice, poliţia nu îndrăznea să îi trateze pe liberali cu duritatea cu care îi persecuta pe tinerii socialişti. Liberalii ocoleau interdicţia privitoare la activităţile politice organizând întruniri sub paravanul conferinţelor profesionale şi al evenimentelor mondene. Într-o primă fază, ei speraseră să schimbe sistemul din interior, prin îmbunătăţirea situaţiei economice şi ridicarea gradului de civilizaţie a populaţiei. Acţiunile represive ale guvernului, din ce în ce mai intense în timpul domniei lui Alexandru al III-lea (fiu şi succesor al ţarului asasinat, Alexandru al II-lea), i-au împins însă treptat spre tabăra opoziţiei. Liberalii ruşi se mândreau, nu fără motiv, că reprezintă gruparea liberală cea mai radicală din Europa.

Mişcarea lor politică a căpătat o formă organizată odată cu fondarea în 1902, în Germania, a jurnalului Eliberarea. Peter Struve, fost teoretician marxist de vază, şi-a asumat misiunea de a uni toate facţiunile opoziţiei ruse, de la dreapta conservatoare la stânga radicală, sub sloganul „Jos autocraţia!” Doi ani mai târziu, pe baza acestei platforme, a luat naştere Uniunea de Eliberare, mişcare eterogenă alcătuită din diferite grupări anti-autocratice, care avea să joace un rol decisiv în prima revoluţie rusă, cea din 1905.

 

La începutul secolului XX, mii de locuitori ai Rusiei erau devotaţi ideii unei schimbări fundamentale. Mare parte dintre ei făceau parte din specia nouă, a revoluţionarilor de profesie, al căror ţel era răsturnarea prin violenţă a tuturor instituţiilor statului. Nu se înţelegeau poate asupra strategiilor şi tacticilor de urmat, dar fie că promovau teroarea, fie că urmăreau „socializarea” sau „naţionalizarea” pământului, fie că pentru ei ţărănimea era un aliat sau un duşman al clasei muncitoare, toţi erau de acord asupra unei chestiuni esenţiale: niciun compromis cu regimul social, economic şi politic existent nu era posibil; acest regim trebuia distrus din temelii, nu numai în Rusia, ci şi în restul lumii.

Simpla existenţă a unei astfel de intelighenţii era un factor de risc major pentru ordinea socială. Aşa cum avocaţii favorizează litigiile şi birocraţii circulaţia hârtiilor, revoluţionarii fac într-un fel inevitabile revoluţiile. Fiecare profesie are interesul să stimuleze apariţia unor situaţii în care talentele ei specifice să fie exploatate. Excluzând orice fel de compromis cu cei care guvernau Rusia, exacerbând nemulţumirile şi opunându-se unor reforme graduale, intelighenţia făcea imposibilă rezolvarea pe cale paşnică a problemelor cu care se confrunta Rusia.

Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUŢIONAL Revoluţia din 1905

Evenimentele istorice nu au un început sau un sfârşit bine definite: iau naştere şi dispar în mod imperceptibil, iar istoricii nu reuşesc mai niciodată să se pună de acord în datarea lor.

Am putea căuta începutul Revoluţiei ruse în revolta decembriştilor din 1825. Sau în anii ’70 ai secolului trecut, când studenţii din universităţi, sfidând autorităţile, „au coborât în mijlocul poporului”. Sau în 1879–1881, când organizaţia Voinţa Poporului şi-a lansat campania de teroare politică. Un spirit mai conservator ar putea plasa acest început între 1902 şi 1904, când cele trei principale mişcări politice care îşi propuneau răsturnarea regimului autocratic – socialist-revoluţionarii, social-democraţii şi liberaţionism – s-au organizat ca partide.

 

La fel de justificată ar putea fi însă datarea începutului Revoluţiei în februarie 1899, când în universităţile ruse au izbucnit tulburări grave; cu perioade succesive de intensificare şi acalmie, agitaţiile nu au încetat până în 1905–1906, când monarhia, confruntată cu greva generală, s-a văzut nevoită să cedeze, dând ţării o Constituţie. Mulţi dintre contemporani, inclusiv funcţionari ai poliţiei, au considerat aceste tulburări substanţial diferite