Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Mergeau spre strada Himmel când Alex zise:
– Fiule, nu poţi umbla vopsit în negru, auzi?
Rudy era interesat şi confuz. Luna era descusută acum, liberă să se mişte, să se ridice şi să cadă pe chipul băiatului, făcându-l plăcut şi întunecat, aşa cum erau gândurile sale.
– De ce nu, papa?
– Pentru că te vor lua.
– De ce?
– Pentru că nu ar trebui să vrei să fii ca oamenii negri sau ca evreii, sau ca oricine altcineva care… nu este ca noi.
– Cine sunt evreii?
– Îl ştii pe clientul meu cel mai vechi, domnul Kaufman? De unde ţi-am cumpărat pantofii?
– Da.
– Ei bine, el e evreu.
– Nu ştiam asta. Trebuie să plăteşti ca să fii evreu? Trebuie să ai licenţă?
– Nu, Rudy. Domnul Steiner ducea bicicleta cu o mână şi pe Rudy cu cealaltă. Avea probleme cu acesta discuţie. Tot nu slăbise urechea fiului său. Uitase de asta. E ca şi cum eşti neamţ sau catolic.
– A. Este Jesse Owens catolic?
– Nu ştiu!
S-a împiedicat de pedala bicicletei şi a dat drumul urechii. Au mers tăcuţi o vreme, până când Rudy a spus:
– Doar îmi doresc să fi fost ca Jesse Owens, papa.
De această dată, domnul Steiner a pus mâna pe capul lui Rudy şi i-a explicat:
– Ştiu, fiule… dar ai păr blond, frumos şi ochi mari, albaştri, de care poţi fi sigur. Ar trebui să fii mulţumit cu asta, clar?
Dar nimic nu era clar.
Rudy nu înţelegea nimic şi acea noapte a fost preludiul lucrurilor care au urmat. Doi ani şi jumătate mai târziu, magazinul de încălţăminte Kaufman a fost redus la sticlă spartă, iar pantofii în cutiile lor au fost transportaţi într-un camion.
Cealaltă faţă a şmirgheluluiOamenii au momente definitorii, presupun, mai ales când sunt copii. Pentru unii, este un incident Jesse Owens. Pentru alţii, este isteria unui moment în care udă patul.
Era sfârşitul lunii mai 1939 şi noaptea fusese ca multe altele. Mama flutura pumnul de fier. Papa era plecat. Liesel curăţa uşa din faţă şi privea cerul de deasupra străzii Himmel.
Mai devreme fusese o paradă.
Membrii în cămăşi brune ai NSDAP{6} (cunoscut ca partidul nazist) mărşăluiseră pe strada München cu pancarte purtate cu mândrie şi feţele ţinute sus, ca pe nişte beţe. Vocile lor erau pline de cântec, culminând cu redarea urlată a Deutschland über Alles. Germania deasupra tuturor.
Ca întotdeauna, au fost aplaudaţi.
Au fost aclamaţi de parcă se duceau cine ştie unde.
Oamenii de pe stradă stăteau şi priveau, unii salutau cu braţul drept, alţii cu palme care le ardeau de atâtea aplauze.
Unii aveau chipurile schimonosite de mândrie şi avânt, ca Frau Diller, şi mai erau cei singuratici, ca Alex Steiner, care stăteau ca stanele de piatră, aplaudând încet şi cuminţi. Şi frumos. Supunere.
Pe alee, Liesel stătea cu papa al ei şi cu Rudy. Chipul lui Hans Hubermann exprima acelaşi lucru ca o casă cu obloanele coborâte.
CÂTEVA CIFRE ÎNGHESUITE După 1933, 90% din nemţi i-au acordat o susţinere neabătută lui Adolf Hitler. Asta înseamnă 10% care nu i-au acordat-o. Hans Hubermann făcea parte din cei 10%. Exista un motiv pentru asta.
Noaptea, Liesel a visat ca de obicei. La început, a văzut cămăşile brune mărşăluind, dar, în curând, au condus-o spre un tren unde o aştepta descoperirea obişnuită. Fratele ei avea privirea încremenită din nou.
Când se trezi ţipând, Liesel ştiu imediat că, de data aceasta, ceva se schimbase. Un miros emana din cearşafuri, cald şi bolnăvicios. La început, încercă să se convingă că nu s-a întâmplat nimic, dar, când papa s-a apropiat şi a luat-o în braţe, ea a plâns şi a recunoscut.
– Papa, şopti. Papa.
Şi asta a fost. Probabil că putea mirosi.
O ridică uşor din pat şi o duse în baie. Momentul veni câteva minute mai târziu.
– Scoatem cearşafurile, zise papa şi, când se întinse să apuce pânza, ceva ateriza cu o bufnitură la picioarele bărbatului înalt.
Se uită în jos, la ea.
O privi pe fată, care ridică timid din umeri. Apoi, citi titlul cu voce tare, concentrat:
– Manualul groparului.
„Deci, aşa se cheamă”, gândi Liesel.
Un văl de linişte se afla între ei acum. Bărbatul, fata, cartea. El o ridică şi vorba-i deveni moale ca bumbacul.
O CONVERSAŢIE LA DOUĂ NOAPTEA – Este a ta?– Da, papa.– Vrei să o citeşti? Din nou:– Da, papa. Un zâmbet obosit. Ochi metalici, care se topeau.– Ei, atunci, mai bine am citi-o.
Patru ani mai târziu, când s-a apucat să scrie în pivniţă, două gânduri au izbit-o pe Liesel în legătură cu trauma de a fi udat patul. În cele din urmă, s-a simţit extrem de norocoasă că papa fusese cel care descoperise cartea. (Din fericire, când cearşafurile fuseseră spălate, Rosa o pusese pe Liesel să golească patul şi să-l facă din nou. „Şi grăbeşte-te, Saumensch! Ţi se pare că avem toată ziua la dispoziţie?”) În al doilea rând, era în mod clar mândră de rolul lui Hans Hubermann în educaţia ei. „N-ai crede, a scris ea, dar nu şcoala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte deştept, şi e adevărat că nu citeşte prea repede, dar am aflat curând că scrisul şi cuvintele chiar i-au salvat viaţa cândva. Sau, cel puţin, cuvintele şi un bărbat care l-a învăţat să cânte la acordeon…”
– Să începem cu începutul, a zis Hans Hubermann în acea noapte. A spălat cearşafurile şi le-a întins. Acum! spuse el la întoarcere. Să începem ora asta de la miezul nopţii.
Lumina galbenă era vie şi prăfuită.
Ruşinată, înveselită, Liesel stătea pe cearşafuri reci, curate. Gândul că a udat patul o măcina, dar urma să citească. Urma să citească acea carte.
Exaltarea puse stăpânire pe ea.
Imaginaţia