Măcar dacă ar fi fost atât de uşor.

– Să-ţi spun adevărul, îi explică papa, nici eu nu sunt un foarte bun cititor.

Dar nu conta că el citea încet. Probabil că faptul că ritmul său de citit era mai lent a fost de folos. Poate că, pus în faţa neştiinţei fetei, simţea mai puţină frustrare.

Totuşi, iniţial, Hans păru puţin stânjenit să ţină cartea şi să se uite prin ea.

Când veni şi se aşeză lângă ea, pe pat, se lăsă pe spate, cu picioarele pe o parte. Examină din nou cartea şi o puse pe pătură.

– Acum, de ce ar vrea o fată aşa drăguţă ca tine să citească un asemenea lucru?

Din nou, Liesel ridică din umeri. Dacă ucenicul de gropar ar fi citit opera completă a lui Goethe sau a vreunui alt asemenea luceafăr, atunci în faţa lor s-ar fi aflat o astfel de carte. Încercă să explice:

– Eu… când… Zăcea în zăpadă şi…

Cuvintele rostite cu candoare căzură de pe pat, risipindu-se pe podea ca o pudră.

Dar papa a ştiut ce să spună. Ştia mereu ce să spună. Îşi trecu o mână prin părul somnoros şi zise:

– Ei bine, promite-mi un lucru, Liesel. Dacă mor cândva, curând, să te asiguri că mă îngropi cum trebuie.

Încuviinţă din cap, cu mare sinceritate.

– A nu se sări peste capitolul şase sau peste paragraful patru din capitolul nouă. Râse şi la fel făcu cea care udase patul. Ei, mă bucur că s-a lămurit. Acum, putem continua.

Îşi schimbă poziţia şi oasele îi trosniră precum parchetul.

– Începe distracţia.

În tihna nopţii, cartea se deschise – o rafală de vânt.

Privind în urmă, Liesel îşi dădea seama cu exactitate la ce se gândea papa al ei când a scrutat prima pagină din Manualul groparului. A constatat dificultatea textului şi a realizat repede că o astfel de carte e departe de a fi ideală. Erau acolo cuvinte cu care şi el avea probleme. Să nu mai vorbim de morbiditatea subiectului. Cât despre fată, avea o dorinţă bruscă de a o citi, astfel încât nici nu încerca să înţeleagă. La un anumit nivel, probabil, voia să se asigure că fratele ei fusese îngropat aşa cum trebuie. Indiferent de motiv, foamea de a citi acea carte era atât de intensă pe cât putea simţi un copil de zece ani.

Capitolul unu se numea: „Primul pas: Alegerea echipamentului potrivit”. Într-un scurt pasaj introductiv, era prezentat materialul care acoperea următoarele douăzeci de pagini. Tipuri de sape, cazmale, mănuşi şi aşa mai departe erau menţionate, ca şi necesitatea de a le întreţine în stare bună. A fi gropar era ceva serios.

În timp ce papa frunzărea cartea, cu siguranţă, simţea ochii lui Liesel aţintiţi asupra sa. Priveau întrebător şi aşteptau ceva, orice, să-i alunece de pe buze.

– Aici. Întoarse din nou pagina şi îi înmână cartea. Uită-te la pagina asta şi spune-mi câte cuvinte poţi citi.

Ea o privi şi minţi:

– Cam jumătate.

– Citeşte-mi câte ceva.

Dar bineînţeles că nu a putut. Când o făcu să-i indice orice cuvinte pe care le poate citi şi chiar să le pronunţe, erau numai trei cele trei articole germane „der”, „die”, „das”. Pagina trebuie să fi conţinut vreo două sute de cuvinte.

„S-ar putea să fie mai greu decât am crezut.”

Doar pentru o clipită, îl surprinse gândind acest lucru.

El se ridică în picioare şi ieşi din nou. De această dată, când se întoarse, zise:

– De fapt, am o idee mai bună. În mână, avea un creion gros, de zugrav şi câteva foi de şmirghel. Să începem de la zero.

Liesel nu-l contrazise.

În colţul stâng al unei bucăţi de şmirghel, desenă un pătrat poate de doi centimetri pătraţi şi îndesă o literă A înăuntru. În celălalt colţ, puse o literă a mică. Până aici, totul era în regulă.

– A, zise Liesel.

– A de la ce?

Ea zâmbi.

– Apfel.

El scrise cuvântul cu litere mari şi desenă un măr hidos sub el. Era zugrav, nu artist. Când termină, se uită şi spuse:

– Acum, B.

În timp ce parcurgeau alfabetul, ochii lui Liesel se măriră. Făcuse asta la şcoală, la grădiniţă, dar, de data asta, era mai bine. Era singura de acolo şi nu era uriaşă. Era plăcut să urmărească mâna lui papa în timp ce scria cuvintele şi desena încet schiţele primitive.

– A, hai, Liesel, spuse el când ea avu dificultăţi mai târziu.

– Ceva care să înceapă cu S. E uşor.

Sunt foarte dezamăgit de tine. Nu se putea gândi.

– Haide? Şoapta lui o tachina. Gândeşte-te la mama.

Apoi, cuvântul o izbi peste faţă ca o palmă. Un rânjet reflex.

– SAUMENSCH! strigă ea, iar papa bubui într-un hohot de râs, după care se linişti.

– Şşşt, nu trebuie să facem zgomot.

Dar tot râse în hohote şi scrise cuvântul, completându-l cu una dintre schiţele sale.

O OPERĂ DE ARTĂ TIPICĂ A LUI HANS HUBERMANN

– Papa! şopti ea. Nu am ochi!

Îi mângâie părul. Căzuse în capcana lui.

– Cu un asemenea zâmbet, rosti Hans Hubermann, nu ai nevoie de ochi. O îmbrăţişă, apoi se uită din nou la desen, cu un chip ca de argint cald. Acum, T.

Cu alfabetul terminat şi studiat de zeci de ori, papa se aplecă şi spuse:

– De ajuns pentru noaptea asta?

– Câteva cuvinte în plus?

Tonul lui a fost categoric.

– Destul! Când te trezeşti, îţi cânt la acordeon.

– Mulţumesc, papa.

– Noapte bună. Un râset liniştit, monosilabic. Noapte bună, Saumensch.

– Noapte bună, papa.

Stinse lumina, se întoarse şi se aşeză pe scaun. În întuneric, Liesel rămase cu ochii deschişi. Privea cuvintele.

A continuat.

De-a lungul următoarelor săptămâni şi spre vară, ora de la miezul nopţii începea la sfârşitul fiecărui coşmar. Au mai fost două incidente în care a udat patul, dar Hans Hubermann a repetat pur şi simplu curăţarea eroică de prima dată şi a trecut la sarcina de a citi, de a schiţa şi recita. În primele ore ale dimineţii, vocile şoptite se auzeau tare.

Într-o joi, după ora trei după-amiază, mama îi ceru lui Liesel să se pregătească să vină cu ea să livreze nişte rufe călcate. Papa avea alte idei.

Intră în bucătărie şi îi