– Îmi pare rău, mamă, nu merge cu tine azi.

Mama nici nu se deranjă să ridice privirea din traista cu haine.

– Cine te-a întrebat pe tine, Arschloch? Vino, Liesel!

– Citeşte, zise el. Papa îi adresă lui Liesel un zâmbet larg şi îi făcu cu ochiul. Cu mine, o învăţ eu. Mergem la Amper, în amonte, unde obişnuiam să exersez la acordeon.

De data asta, i-a atras atenţia.

Mama puse rufele pe masă şi rosti cu un cinism adecvat:

– Ce ai spus?

– Cred că m-ai auzit, Rosa.

Mama râse.

– Ce naiba ai putea să o înveţi tu?

Un rânjet forţat. Cuvinte ca un upercut.

– De parcă tu ai putea să citeşti cine ştie ce, Saukerl.

Bucătăria aştepta. Papa lovi la rândul lui.

– O să îţi ducem noi rufele călcate.

– Porc… Se opri. Cuvintele i se proptiră în gură în timp ce analiza alternativa. Să vă întoarceţi înainte să se întunece.

– Nu putem citi pe întuneric, mama, zise Liesel.

– Ce ai spus, Saumensch?

– Nimic, mama.

Papa rânji şi se îndreptă spre fată.

– Carte, şmirghel, creion, îi ordonă el, şi acordeonul! adăugă după ce ea deja plecase.

În curând, se aflau pe strada Himmel, ducând cuvintele, muzica, rufele.

În vreme ce se îndreptau spre Frau Diller, se întoarseră de câteva ori ca să vadă dacă mama mai era la poartă să-i verifice. Era. La un moment dat, a strigat:

– Liesel, ţine drept hainele alea! Nu le şifona!

– Da, mama!

Câţiva paşi mai încolo:

– Liesel, eşti îmbrăcată bine?

– Ce ai spus?

– Saumensch dreckings, nu auzi nimic niciodată! Eşti îmbrăcată bine? S-ar putea face frig mai târziu!

După colţ, papa se aplecă să-şi lege un şiret.

– Liesel, o întrebă el, poţi să-mi răsuceşti o ţigară?

Nimic nu putea să-i placă mai mult.

După ce rufele au fost duse, se întoarseră către râul Amper, care se afla la marginea oraşului. Râul trecea pe lângă el, spre Dachau, lagărul de concentrare.

Acolo era un pod din scânduri.

S-au aşezat poate la vreo treizeci de metri de el, în iarbă, scriind cuvintele şi citindu-le cu voce tare, iar la apropierea serii Hans scoase acordeonul. Liesel se uită la el şi îl ascultă, dar nu observă imediat expresia confuză de pe faţa lui papa în acea seară, în vreme ce cânta.

CHIPUL LUI PAPA Exprima diverse gânduri şi întrebări, dar nu dezvăluia niciun secret. Nu încă.

Avusese loc o schimbare în el. O uşoară modificare de atitudine.

A văzut-o, dar nu a conştientizat asta decât mai târziu, când totul a fost pus cap la cap. Nu l-a văzut în timp ce cânta, neavând idee că acordeonul lui Hans Hubermann era o poveste în sine. În vremurile care vor urma, povestea va sosi pe strada Himmel numărul 33, în primele ore ale dimineţii, cu umeri şifonaţi şi purtând o jachetă care tremura. Va avea o valiză, o carte şi două întrebări. O poveste. Poveste după poveste. Poveste în poveste.

Deocamdată, din perspectiva lui Liesel nu exista decât una, iar ea se simţea bine.

Se aşeză pe spate, în braţele lungi ale ierbii.

Închise ochii, iar urechile savurau notele muzicale.

Au existat, bineînţeles, şi câteva probleme. De câteva ori, papa aproape că a ţipat la ea.

– Haide, Liesel, spunea el. Ştii cuvântul ăsta, îl ştii!

Exact când păreau să progreseze, lucrurile se împotmoleau cumva.

Când vremea era bună, mergeau la Amper după-amiază. Pe vreme proastă, se duceau în pivniţă. Acest lucru se întâmpla cu precădere din cauza mamei. La început, au încercat să stea în bucătărie, dar nu aveau cum.

– Rosa, zise Hans la un moment dat. Încetişor, cuvintele sale au tăiat una dintre propoziţiile ei. Ai putea să-mi faci o favoare?

Ea ridică privirea de la cuptor.

– Ce?

– Te rog. Te implor, ai putea, te rog, să-ţi ţii gura pentru doar cinci minute?

Vă puteţi închipui reacţia.

Au ajuns în pivniţă.

Acolo nu era curent electric, aşa că au luat o lampă cu kerosen şi, treptat, între şcoală şi acasă, între râu şi pivniţă, între zilele bune şi cele rele, Liesel învăţa să scrie şi să citească.

– Curând, îi spuse papa, vei putea citi cu ochii închişi cartea aia oribilă cu morminte.

– Şi pot să scap de clasa de pitici.

Rostea cuvintele cu un îndârjit simţ al proprietăţii.

Într-una dintre sesiunile din pivniţă, papa renunţă la şmirghel (se consuma rapid) şi scoase o pensulă. Nu exista vreun lux în gospodăria Hubermann, dar era un surplus de vopsea care deveni mai mult decât folositor pentru educaţia lui Liesel. Papa rostea un cuvânt, iar fata trebuia să-l spună cu voce tare şi apoi să-l picteze pe perete dacă îl nimerea. După o lună, peretele a fost zugrăvit. O nouă pagină de ciment.

În unele nopţi, după ce termina lucrul la subsol, Liesel stătea ghemuită în baie şi auzea aceleaşi cuvinte din bucătărie.

– Puţi! îi zicea mama lui Hans. A ţigări şi kerosen.

Stând în apă, îşi imagina mirosul impregnat în hainele lui papa. Mai mult decât orice altceva, era mirosul prieteniei şi îl regăsea şi pe ea. Liesel iubea acel miros. Îşi adulmeca braţul şi zâmbea în timp ce apa se răcea în jurul ei.

Vara anului 1939 a trecut în grabă sau poate că Liesel a fost cea grăbită. Şi-a petrecut vremea jucând fotbal cu Rudy şi cu ceilalţi copii de pe strada Himmel (o activitate desfăşurată tot timpul anului), ducând rufele călcate prin oraş, cu mama, şi învăţând întruna. Părea că s-a terminat la câteva zile după ce a început.

SEPTEMBRIE–NOIEMBRIE 19391. Al Doilea Război Mondial începe; 2. Liesel Meminger devine campioană la categoria grea din curtea şcolii.

Era o zi rece în Molching atunci când a început războiul şi volumul muncii mele a crescut.

Lumea vorbea despre asta.

Primele pagini ale ziarelor se desfătau.

Vocea Führerului bubuia prin radiourile nemţeşti. Nu vom renunţa. Nu vom avea odihnă. Vom fi învingători. Vremea noastă a sosit.

Invazia Germaniei în Polonia începuse, şi oamenii s-au adunat de peste tot, ascultând vestea. Ca orice altă stradă principală din Germania, München era însufleţită de război. Mirosul, vocea. Raţionalizarea începuse cu câteva zile în urmă – scrisul pe perete – şi acum era oficială. Anglia şi Franţa se declaraseră