realizărilor sale literare și o singură dată menționează, oarecum rușinat, că a fost actor. Până aici Tolstoi are dreptate. Afirmația că Shakespeare a fost un gânditor profund, enunțând o filosofie coerentă în piese care erau perfecte din punct de vedere tehnic și pline de observații psihologice subtile, este ridicolă.

Dar ce a realizat Tolstoi? Prin acest atac furios ar fi trebuit să-l distrugă pe Shakespeare cu totul și el crede, evident, că a și făcut asta. Din momentul în care și-a scris Tolstoi eseul sau, oricum, din momentul când a început acesta să fie citit de mulți, reputația lui Shakespeare ar fi trebuit să se spulbere. Cei care îl iubeau pe Shakespeare ar fi trebuit să înțeleagă că idolul lor fusese demistificat, că în realitate nu avea nici un merit și că se impunea să înceteze imediat să mai găsească plăcere în operele lui. Dar nu s-a întâmplat așa. Shakespeare este dărâmat și totuși, cumva, rămâne în picioare. Până una-alta, în loc să fie el uitat ca urmare a atacului lui Tolstoi, acest atac aproape că a fost dat uitării. Deși Tolstoi este un scriitor bine-cunoscut în Anglia, nici una din cele două traduceri ale eseului său nu se mai tipărește, iar eu am fost nevoit să răscolesc toată Londra până ce am dat de urma uneia într-un muzeu.

Se pare așadar că, deși Tolstoi poate explica satisfăcător aproape orice legat de Shakespeare, un lucru nu poate explica nicicum: popularitatea lui. Și el își dă seama de asta și este foarte nedumerit. Am spus mai sus că replica la Tolstoi se află în ceva ce el însuși e nevoit să spună. Se întreabă cum se face că scriitorul ăsta slab, prost și imoral care este Shakespeare e admirat peste tot, iar până la urmă singura explicație pe care o poate concepe este un soi de conspirație la nivel mondial menită să denatureze adevărul. Sau o fi un fel de halucinație colectivă – el îi zice hipnoză – de care este afectată toată lumea în afară de Tolstoi. De unde a pornit această conspirație sau halucinație? Tolstoi este nevoit s-o pună pe seama urzelilor anumitor critici germani de la începutul secolului al XIX-lea. Aceștia au început să profereze minciuna sfruntată că Shakespeare ar fi un scriitor bun, iar de atunci nimeni nu a avut curajul să-i contrazică. Ei bine, nu-i nevoie să ne batem prea mult capul cu o asemenea teorie. E o absurditate. Majoritatea covârșitoare a oamenilor cărora le-a făcut plăcere să vadă piesele lui Shakespeare nu au fost niciodată influențați de nici un critic german, direct sau indirect. Căci popularitatea lui Shakespeare este autentică și există și în rândul oamenilor obișnuiți, care nu sunt nici pe departe savanți. Încă din timpul vieții sale el a fost un dramaturg preferat pe scenele din Anglia și nu este popular doar în țările anglofone, ci în cea mai mare parte a Europei și în anumite regiuni din Asia. Chiar acum, când spun toate astea, guvernul sovietic marchează împlinirea a 325 de ani de la moartea lui, iar în Ceylon am văzut cândva o piesă a sa jucată în nu știu ce limbă din care nu am înțeles nici un cuvânt. De aici rezultă că o fi și ceva bun – ceva durabil – la Shakespeare, ceva ce pot aprecia milioane de oameni obișnuiți, cu toate că, întâmplător, Tolstoi e incapabil de asta. Shakespeare poate supraviețui dezvăluirii că este un gânditor incoerent ale cărui piese sunt pline de improbabilități. Nu poate fi discreditat prin astfel de metode, așa cum nu poți distruge o floare ținându-i o predică.

Iar asta, cred eu, spune multe despre ceva la care m-am referit săptămâna trecută: hotarele artei și propagandei. Arată limitele oricărei critici ce vizează doar subiectul și sensul. Tolstoi îl critică pe Shakespeare nu ca poet, ci ca gânditor și pedagog, așa încât nu îi vine greu să-l detracteze. Și totuși, tot ce spune el este irelevant; Shakespeare nu este deloc afectat. Nu numai reputația lui, ci și plăcerea pe care ne-o provoacă rămân neștirbite. Evident, poet înseamnă mai mult decât gânditor și pedagog, deși trebuie să fie și așa ceva. Fiecare text are aspectul lui propagandistic și totuși în orice carte, piesă, poem sau ce-o mai fi care va să dăinuie trebuie să existe o rămășiță din ceva ce pur și simplu nu este afectat de morala ori de înțelesul său – o rămășiță din ceva ce nu putem numi decât artă. În anumite limite, gândirea greșită și morala greșită pot fi literatură de calitate. Dacă o personalitate cum este Tolstoi nu a putut demonstra contrariul, mă îndoiesc că altcineva poate.

 

„Prima pretenție pe care o avem de la un scriitor este să nu mintă”

„Literary Criticism IV: Literature and Totalitarianism” emisiune radio, 21 mai 1941, transcriere dactilografiată

În aceste discuții săptămânale am tot vorbit despre critică, iar aceasta, până la urmă, nu face parte din curentul principal al literaturii. O literatură viguroasă poate exista chiar și fără critică și spirit critic, așa cum s-a întâmplat în Anglia în secolul al XIX-lea. Însă există un motiv pentru care, în acest moment, problemele pe care le presupune orice critică serioasă nu pot fi ignorate. La începutul primei mele emisiuni spuneam că aceasta nu este o epocă critică. E o epocă a partizanatului, nu a detașării, o epocă în care este foarte greu să vezi calitatea literară a unei cărți cu ale cărei concluzii nu ești de acord. Politica – politica în sensul cel mai general – a invadat literatura într-o măsură ieșită din comun, iar asta a scos la suprafața conștiinței noastre lupta ce se dă permanent între individ și comunitate. Abia atunci când te gândești cât e de greu să faci critică onestă, imparțială într-o perioadă precum